Dragoste și ură: ciclu veșnic (I)

     Era primăvară când am văzut-o pentru prima dată. Stătea cu niște prietene de a ei, dar pe chipul ei angelic puteai de departe citi că e singură, că are nevoie de dragoste, de dragostea ce îi lipsea pentru că, probabil, fusese trădată de cel căruia îi încredințase inima. Zâmbea din când în când, dar ochii, ochii spuneau totul despre ea.
Nu m-am apropiat atunci, chiar dacă știam deja că prezența ei m-ar face mai fericit, m-ar face să mă simt liber. De aceia am întors ochii și am plecat mai departe în drumul meu. Mi se păruse straniu că în orele ce au urmat, gândurile îmi erau pline doar de chipul ei, de zâmbetul fals pe care îl memorasem și, ori de câte ori îmi imaginam că face asta, zâmbeam și eu.

     Trecuse cam două săptămâni de la acea zi și din ce în ce mai rar mă gândeam la ea. Îi uitasem deja fața. E normal, nu am mai văzut-o de atunci cu toate că uneori treceam prin acel loc în care o văzusem prima dată cu gândul că o voi mai vedea. Dar de fiecare dată conștientizam cât sunt de naiv și, poate uneori regretam că nu am făcut atunci primul pas. Dar poate e mai bine așa. Din experiențele anterioare am tras multe lecții și deja nu mai puteam călca pe urmele trecutului pentru a face aceleași greșeli. Deja mă deprinsesem cu faptul că fetele care îmi plac foarte mult la început, se adeveresc a fi niște ușuratice care nu au suflet în ele, nu pot să iubească, să aprecieze frumosul, și când zic frumos, nu vorbesc despre exterior. Sunt foarte multe nuanțe în ceia ce privește ființa umană și de aceia am învățat să fiu mai indiferent, mai exigent la ceia ce aleg și, cu toate că uneori îmi dau seama că am pierdut o bună șansă, încerc să mă conving pe mine singur că nu ar fi ieșit nimic bun dacă nu mă zgârceam să zic un mic „Salut”.

     Deci, după două săptămâni în care zilele se repetau una după alta cu același ritm, cu aceleași evenimente, ziua începuse diferit de dimineață. Mă trezisem mai devreme cu jumate de oră față de ora la care o făceam de obicei. Cred că visasem ceva și m-am trezit, deseori se întâmplă asta. Dar mereu adormeam după. Atunci încercasem să adorm dar fără multe șanse. Stăteam cu ochii închiși, dar auzeam foarte clar cum oamenii deja au început să umble prin atmosferă. Se auzea cum ticăie ceasul pe perete de parcă ar fi stat lângă urechea mea deși era în partea cealaltă a camerei. Nu-mi dădusem seama cum trecuseră jumătete de oră și începuseră să sune. Acel cântec de la telefon care îl învățasem deja cu toate că era fără cuvinte, doar muzică, iar eu o știam perfect. Și totul abia începea. O zi atât de lungă și plină de momente ce nu se pot șterge precum un burete șterge o linie strâmbă scrisă cu creta pe o tablă.

     Era deja amiază și pentru că era sfârșitul primăverii, soarele te privea de sus simțindu-i puterea. Motiv perfect pentru domnișoare să îmbrace anume în acea zi pe ele cât mai puține haine atrăgând orice privire a bărbaților ce treceau prin preajma lor. Orinde nu întorceai capul, trebuia să fie una care are puțin pielea mai catifelată, are părul mai lung decât celelealte, sau mai blond, sau mai creț. Cum n-ar fi, era cald și cred că dacă aș fi putut, aș fi îmbrăcat și eu o pereche de șorți și un maiou, doar că, pe lângă faptul că nu-mi permitea serviciul, nu este stilul meu preferat. Umblând cu privirea printre copaci și căutând ceva mai special printre fete, m-am trezit cu doi ochi mari în față care mă priveau. Acei ochi pe care nu i-am putut uita pentru puterea și sinceritatea ce o emanau, pentru culoarea atât de închisă pe care o aveau, iar pe lângă asta, erau și de o mărime foarte mare ceia ce mă atrăgea și mai mult să-i privesc și să citesc în ei poezii ale sufletului. Rămăsesem încremenit neputând chiar și să mă mișc de parcă văzusem o fantomă ce simțeam că mă urmărea deja de două săptămâni. Câteva secunde trecuseră dar aveam impresia că timpul se oprise, iar oamenii, fetele cu fuste scurte și decolteu imens, copacii, sunetele care otrăveau liniștrea parcă dispăruseră. Nu era nimic în jur. Erau doar acei doi ochi care mă priveau și nu clipeau.

Pasiuni comune

Privesc cum goală stai în pat
Și-ți admir pielea catifelată.
Pe scaun alături, stau îngândurat,
De gânduri și tu ești purtată.

În întunerucul tăcut ne întâlnim privirile
Și ne oprim. Rămânem încremeniți.
De afară te mângâie luna cu razele,
Te mângâi și eu cu șoapte fierbinți.

Te apuc de mână, te ridic și-n perete te împing,
Doar câțiva centimetri corpurile ne desparte.
Te privesc în ochi și cu mânile te ating –
Simt cum inima de plăcere în piept îți bate.

Te mușc de buze, apoi gâtul ți-l sărut.
Încet te ridici și-n brațele-mi te arunci.
Te vreau acum, cum niciodată nu te-am vrut.
Iubit-o, în viaţă, doar tu nu-mi ajungi!

Sărut

Mă apropii de tine fără frică,
Privindu-ţi ochii blînzi, strălucitori,
Senzaţiile parcă în aer mă ridică
Prin vene-mi trec mii de fiori.

Te îmbrăţişez cu mîinile-mi calde
Şi-ncet la ureche “Te iubesc” îţi şoptesc,
Rămîi nemişcată, doar mîinile-ţi palide
Mă cuprind în timp ce neîntrerupt te privesc.

Apoi încet îmi îndrept privirea
La buzele-ţi mari şi tremurînde
Vreau să le sărut, să simt despărţirea
De lumea reală şi-ncep în vis a pătrunde.

Observ că închizi ochii, te apropii de mine
Şi-nţeleg că vreai să mă săruţi.
Creşte dorinţa şi inimile de fericire-s pline
Poţi zbura de la ceia ce simţi!

Atîta pasiune în al nostru sărut,
Nu simt pămîntul de sub picioare,
Ce buze moi ai şi cît de dulci sunt
Suntem NOI, ce ne mai trebuie oare?

Amintiri de iarnă

   Se zice că iubeşti pe cineva sau ceva cu adevărat atunci când nu ştii pentru ce şi de ce iubeşti pe cineva sau ceva. Hz cât e de drept da mie iarna îmi place foarte tare. Frig nu frig, dar nu pot să fiu indiferent de frumuseţea de afară, mai ales când stau în casă şi privesc totul prin geamul aproape îngheţat de la aburii ce vin din ceaiul cu lămâie.
Încă de mic mă ţin minte cum cu sora ne jucam în omăt, făceam babe şi moşnegi de zăpadă până nu ne mai simţeam vârful degetelor de la mâni şi picioare. Amorţeau până la refuz iar dacă încearcam să le muşc, de exemplu, nu simţeam durerea. Fuguţa în casă, mai precis la bucătărie unde ne aştepta mama cu acel chip de înger, dar pe care se observa un pic de tristeţe şi milă pentru noi, nu-i plăcea, cred, că îngheţăm. Dar în acelaşi timp, zâmbea, era fericită pentru că existăm, pentru că am ajuns să mergem singuri, să facem caca şi pipi singurei xD
Intraţi în casă, focul din plită ardea încălzind lijanca pe care adesea adormeam fără a mă gândi că trebie să mă trezesc pentru ceva. Îmi luam câteva dulciuri, sau nişte pop-corn făcut de mama şi glumind sau doar stând, căldura mă dobora după o zi atât de încărcată cu de toate, doar cu crearea unei babe de omăt care nu era mai mare de un metru înălţime, dar care mă făcea fericit, mă simţeam ca şi cum am deja responabilitate pentru cineva (poate şi de asta uram soarele în următoarele zile, fiind cel care îmi distrugea creaţia xD).
Acum cu plăcere îmi aduc aminte şi chiar dacă nu mai fac babe de omăt sau nu îmi permit să îngheţ la mâni şi picioare, văd frumuseţea iernii în cu totul alte lucruri, lucruri ce îmi păreau absurde acum 10-15 ani. Asta, poate e şi frumuseţea fiecărei vârste, să vedem frumosul din mai multe puncte de vedere.
Azi dimineaţă, ducându-mă la serviciu, mi-am amintit de frigul cel din copilărie, cel care trecând pe lângă mine, făcea să nu-mi simt urechile ce-mi îngheţau, să aud sunetele scoase de omătul îngheţat sau vioară stricată, cum îi mai spunea profesorul de muzică prin clasa a 3-a. Priveam la oamenii din jur cum se grăbeau, ca şi mine, la serviciu, studenţi ce se îndreptau spre o nouă zi plictisitoare la universitate, sau mult prea interesantă ca să absentezi. Toţi mergeau acolo unde era plănuit cu câteva zile înainte. Cu capul în jos şi mâinile în buzunare fericirea şi zâmbetele nu se vedea pe faţa lor. Sigur, e dimineaţă şi încă e şi frig, muşchii feţei nu s-au dezgheţat încă, dar oare nu merită să zâmbim, să apreciem frumosul din jurul nostru şi să spargem gheaţa, să ridicăm capul în sus şi să zâmbim fiecare, chiar şi fără motiv. Cu siguranţă că ar începe ziua cu o motivaţie mai mare, şi dacă să vorbesc despre cei care lucrează, o eficienţă mai mare la lucru.
Urcat în troleibusul arhiplin de oameni pe faţa cărora se observa încă somnul, am căzut pe gânduri. Cred că atunci a apărut şi ideea de a scri ceva pe acest blog, că aseară mai nu-mi fărmam capul cu căutarea unei idei, titlu de un nou articol. Privind în spre geamul îngheţat al troleibusului, nu observam ce este afară sau pe unde sunt. Ştiam doar că am de mers o staţie după care trebuie să cobor. Nu aveam mult timp la dispoziţie şi, de obicei, nu-mi încărcam capul cu diferite gânduri. Azi, însă, timpul parcă trecea mai greu şi, datorită frigului ce mi-a adus aminte de copilărie, m-am simţit absent acolo unde eram. Noroc de taxatoare care părea mult mai dezgheţată decât restul călătorilor, care cerea să-i achit drumul. Doi lei… pentru ce? Nuştiu. Poate pentru gemurile îngheţate ce nu-mi permiteau să privesc afară, sau pentru frigul ce se înteţea tot mai tare odată cu mărierea vitezei troleibusului (stăteam aproape de uşă, acolo unde diferenţa de temperatură o face doar fantezia bună, când te gândeşti că stai la plajă cu un soc de granată în mână şi cu ochii încerci să nu pierzi vreun funduleţ de fată ce trece prin faţă. xD) sau pentru buna dispoziţie provocată de o domnişoară simpatică care stătea lângă mine, cu ochii mari şi negri, cu o căciulă în cap de subt care ieşea părul drept şi caştaniu?! Deci dacă doar pentru asta, atunci, poftim, i-am dat doi lei şi m-o lăsat în pace.
Am coborât şi din nou sunete de zăpadă îngheţată, frig şi oameni care se grăbesc. Azi cred că asta m-a şi făcut să spun şefului că nu mă simt prea bine pentru a îndeplini careva sarcini mai grele. Vroiam doar să stau şi să privesc peste geam, să beau un ceau cu biscuiţi admirând liniştea emanată de copacii încărcaţi de zăpadă care stăteau nemişcaţi încă de când i-am observat azi dimineaţă. Cred că au îngheţat şi ei şi au căzut pe gânduri, proabil îşi aduc aminte când rădăcinile nu erau mai departe de un metru de tulpina moale şi fragedă, de vântul care abia adia dar care făcea ca aceştea să se aplece aproape de pământ.
Acum însă sunt altfel. Sunt în stare să reziste frigului, să ţină pe ei sutele de păsări care se opresc uneori să se odihnească, să ţină pe ei zăpada ce cade în fiecare iarnă de câteva ori. Oare nu e frumos să observi toate astea din jur, să îţi aminteşti câteodată că ai fost şi tu mic şi îngenuncheai în faţa durerii, plânsului sau miilor de persoane care ţi se păreau atât de statornice pe picioarele lor?!
Ba da… e frumos. Şi-s fericit… Fericit că sunt acolo unde sunt şi că-mi place ceia ce văd şi fac… Atât doar că mi s-a răcit puţin ceaiul şi trebuie să fac altul. ))

Femeia ideală

În vise te-am creat, acolo şi trăieşti,
Femeia ideală, frumuseţe pură.
Mai mereu visez că trăiesc în poveşti,
Nu vreau să mă trezesc, dar soarele te fură.

Zburăm prin univers plini de fericire,
Pe nouri de cristal, pe aripi de argint.
Când sunt cu tine alături mă-ndrept spre nemurire,
Departe sunt de casă, departe de pământ.

A ta privire lungă gândul mi-l vrăjeşte
Şi conştientizez că sunt o lacrimă de fier.
De faţă mă desprind, cum cad lumea priveşte,
Dar mă apuci de mână, de jos zburăm spre cer.

Eşti existenţa mea, un vis creat de mine,
Şi-aş vrea ca niciodată să nu mă mai trezesc!
Sacrific a mea viaţă doar ca să fiu cu tine,
Femeie ideală – un vis dumnezeiesc.