Deja e sfârșitul verii. Semn că urma să vină toamna. Anume atunci am început să cred că șansele de a o revedea pe ea, pe cea care mă făcuse să am pentru ce să trăiesc, erau foarte mari. Deși îmi dădeam seama cât de copilăros sună, speram să o văd din nou, speram să o i-au iarăși de mână, să o strâng în brațe, să o privesc fără întrerupere ore în șir fără a spune unu celuilalt vreun cuvânt. Da, devenisem naiv, devenisem cel de care fugeam în adolescență cu cei mai mari pași, fugeam de acele stări ale sufletului în care simțeam că gata, e sfârșitul. Cu toate că știam că am progresat de atunci și că apreciam ceia ce vedeam mai filosofic, încercam să analizez din mai multe puncte de vedere ceia ce îmi provocau amintirile de acea luminoasă față și pătrunzători ochi. Unicul plus, poate, era că puteam să controlez acele stări, eram conștient de ceia ce simțeam și știam ce să fac ca să mă opresc. Da, fusese greu pentru că era atât de deosebită încât mi-am permis să fiu condus de emoții, de sentimente. Dar nu regretam, nu îmi părea rău că gândurile mai mareu mă duceau la acele câteva minute din prima și ultima noastră întâlnire. Cu toate că nu fusese ceia ce-mi dorisem cu adevărat să fie, dar dacă aș putea întoarce timpul înapoi, cred că la fel aș face. Mai mult ca atât, nu pot să uit și de lacrimile ce-i înveliră ochii într-o plapumă cristalină și-i făcuseră să lucească. Imaginea aceasta se împietrise în minte și o revedeam mereu gândindu-mă la ce ar fi putut să o facă să plângă.
Deja bătea a toamnă. Vântul alerga din ce în ce mai tare. Soarele nu mai încălzea așa cum o făcea cu câteva săptămâni în urmă. Ironic era faptul că toți doreau ca vara să continue, să se mai odihnească, dar eu unicul așteptam să vină toamna, anotimpul care promitea multe evenimente interesante. Straniu totuși, pe cât de mult doream să o revăd, pe atât de tare vroiam să vină acest anotimp. De parcă ceva le lega, de parcă aveau ceva în comun și le făcea speciale pe ambele. Poate că pielea catifelată și părul de culoare închisă aminteau de frunzele copacilor ce creau o atmosferă tristă, la fel ca și cerul, care mai mereu era înourat, îmi aducea aminte de ochii înlăcrimați ai acelei divine frumuseți.
Se terminase deja și toamna. Copacii erau goi iar vântul șuiera printre crengile dezgolite participând parcă la o operă ce se cânta în fiecare an. Eu, cel care atât de mult așteptasem să vină acest anotimp cu surprize, am înțeles deja că doar o minune ar face ca noi doi iarăși să ne întâlnim și astfel am renunțat în a mai spera la ceva mai mult decât în a-mi aminti uneori de acea frumoasă zi de primăvară. Zilele treceau și tot ce puteam să fac era să uit de ea, să încerc să privesc mai departe fără a mă întoarce în trecut. Îmi aminteam de ea doar seara, înainte de culcare, când somnul nu mă cumprindea integral. Stăteam întins în pat, cu fața în sus, învelit într-o plapumă groasă de culoare albastră cu niște lebede pe ea, și cerul, care avea mii de steluțe pe el. Cu telefonul în mână, dar cu gândul în altă parte, priveam sec la întunericul ce-mi umpluse camera de mister. Atunci apărea și ea. Nu puteam să nu-i recunosc zâmbetul și culoarea pielii. Privea la mine neântrerupt și zâmbeam de fericire, deși sufletul mi se umplea de tristețe, de faptul că nu e alături, că nu o ating, că nu îi simt pielea fină, nu o strâng în brațe, nu îi simt mâinile pe corpul meu. Anume acele nopți erau cele mai frumoase din acea iarnă care trecuseră fără să observ că deja zăpada se topește, că copacii înverzesc. Da, deja era anotimpul în care am văzut-o pentru prima dată. Anotimpul ce aproape orice îmi aducea aminte de ea. Începusem să urăsc plimbările prin acel parc, să urăsc soarle, să urăsc chiar și primăvara. Straniu, dar așa am uitat de ea. Cu greutate îmi mai aminteam forma ochilor, privirea, zâmbetul, nu mai simțeam acea căldură a mânii pe care mi-o transmisese în puținul timp petrecut. Tot ce mă lega de ea erau doar amintirile de propriile-mi fantezii despre viitorul nostru. Amintiri ce aveau să se șteargă și ele cu venirea celei de a doua primăveri după prima noastră întâlnire.
Totul deja era ca mai înainte. Mai înainte de a o întâlni pe ea. Monoton. Mereu aceleași glume, mereu aceleași fețe, mereu aceleași dimineți lipsite de zâmbet, mereu aceleași nopți în care adormeam singur cu gândul la nimic. Aceiași muzică ce-mi alina pustietatea din suflet, aceleași sentimente de nepăsare față de restul… totul era la fel. Mergeam pe un drum necunoscut, într-o direcție necunoscută alături de oameni ce nu-i văzusem niciodată ce-mi provocau dezgust. De aceea preferam să merg cu ochii închiși, să nu văd pe nimeni și să nu mă vadă nimeni. Simțeam că cobor într-o groapă adâncă de unde nu mă voi putea ridica. Nu mai credeam nici în miracole, nici în soartă, nici în propria-mi persoană. Eram dezamăgit de felul în care trăiam, de modul în care mă comportam. Atunci mi-am adus aminte de ea. De cea care mă făcuse să ajung unde sunt, să ajung să urăsc acea zi în care o văzusem, să o urăsc pentru tot ce-mi făcuse. Pretextul perfect pentru a mă consola, pentru a mă amăgi și a fugi de propria-mi greșeală.
Se mai adăugaseră o primăvară de la acea întâlnire. Nimic nu se schimbase. Deseori mergeam prin parcul acela unde o văzusem și așezându-mă pe unul din sutele de scaune, priveam la copacii ce dansau de la vântul puternic, ascultam cum multitudinea de zgomote formau în fiecare zi una și aceași melodie. Îmi plăcea să o ascult. Ciripitul de păsări, zâmbetul unui copil, sunetul creat de mersul unei domnișoare pe tocuri, un telefon ce sună în buzunarul unui băiat, totul se repetaseră în fiecare zi, la aceiași oră. Doar în acea zi, într-o miercure, acea operă dispăruse. Două secunde nu am auzit nimic în afară de acea voce atât de feminină, atât de lentă, atât de cunoscută, ce mă salutase cu un simplu “Bună”.
Ion Neagu 