E dimineață. Simți deja cum soarele îți încălzește pielea. Trebuie să te trezești, dar ești prea plin de somn ca să încerci să deschizi ochii, de asta îi ți-i închiși și aculți liniștea neobișnuită a vântului. E prea liniște, totuși, nu ți se pare? Un semn de întrebare pe față ți se încrustează și deschizi ochii. Ești în pustiu. Da, patul tău e în pustiu, e în mijlocul unui pustiu plin de nisip, de nisip care nu gândește, de nisip care se lasă bătut de vânt, de nisip care nu iubește ploaia pentru că nu e la modă să iubești ploaia. Vântul bate, când puternic ridicând firele de nisip în sus, când lent mângâindu-ți ușor pielea. Tu taci, taci pentru că nu ai ce spune, de fapt vrei să zici atât de multe, dar nu ai cui pentru că nimeni nu te va înțelege și te limitezi doar la gânduri, te limitezi în a vorbi cu tine însuți, de a-ți asculta vocea interioară. “De ce? Cum? Cum să ajung înapoi?” Asta te întrebi? Sau pur și simplu vei sta să admiri dunele?
Tu dormi… visezi că ești în pustiu…
Te trezești și ești nisip și te bate vântul. Poate e trezești?!
Ion Neagu 