Prin lumi diferite (Partea II)

    Trecuseră mai multe zile… Se vedeau foarte des pentru că se plăceau, pentru că se potriveau. El, în fiecare seară, înainte de a se vedea cu ea, căuta în grădină cel mai frumos trandafit, îl tăia scurt și î-l oferea ei, pentru că deja simțea că ea este tot ce a dorit să aibă în această viață. Simțea că o iubește, dar de teama ce o avea pentru că sentimentele sale să nu fie reciproce, a decis să nu spună din start despre ele. A început cu simplul fapt că i-a propus să fie împreună mai mult timp. Ea fusese deacord. Ba chiar a zâmbit un pic și l-a pupat foarte intens pe buze. El rămăsese încremenit de faptul că aceasta a reacționat în așa mod, dar fără mare ezitare a strâns-o în brațe, atingându-și corpurile unul de altul și au început a se săruta.

     Nopțile când erau împreună treceau foarte repede, ambii întâmpinând apusul și răsăritul. Zilele, în schimb, erau de nesuferit, orele trecând ca minutele, gândurile lui fiind mai mereu ocupate cu ea. Probabil și aceasta fusese una din cauzle pentru care se îndrăgostise atât de repede, pe lângă faptul că era foarte frumoasă.

     Totul era atât de minunat, încât perioada ce trecuseră de când erau împreună era atât de mică, iar ei se simțeau atât de bine de parcă s-ar cunoaște de o viață. La cât de multe stele au numărat împreună, la câte minute s-au sărutat neâncetat, la câte atingeri au fost între ei, dragostea era unica care a pus stăpânire pe inimile lor.

     Totul a început atunci când, dimineața, înainte de a plecat, ea i-a spus că a doua zi dorește să vorbească cu el despre ceva interesant. Nu dăduse nici un semn despre care ar fi putut fi tema discuției, dar el, simțea parcă, că vorba este despre viitorul lor, deși încerca să se consoleze cu liniștea relației lor. Astfel ziua următoare a fost cea mai grea. A fost acea zi în care în minte i se învârteau nenumărate idei și scenarii ce vor fi seara, întristându-se uneori, când credea că vorba este despre despărțire, sau bucurându-se că aceasta avea să-i dea o veste foarte bună ce ar asigura un viitor relației lor.

     Venise seara. Ca de obicei plecase în grădină pentru a găsi cel mai frumos trandafir roșu, dar veștile rele deja începeau să apară. Nici un trandafir roșu nu era înflorit sau deja erau uscate petalele. Pentru că nu avea încotro, a rupt unul galben și s-a pornit, neștiind că galbenul este culoarea despărțirii.

     Ajuns la ea, se lăsă dus de valul de dor ce-l cuprinsese întreaga zi, fiind bucuros să o revadă. Ea nu s-a înlăturat, ba chiar nu a fost împotrivă să se sărute, așa cum o făceau de obicei. Momentan, ea se oprise, plecase capul în jos și a început să plângă. El curios a întrebat:

– De ce plângi, cine te-a supărat?

– Nimeni.

     El, ștergându-i lacrimile de pe obraji a adăgat:

– Atunci ce-s cu lacrimile acestea? Sunt de tristețe sau fericire? Spune-mi!

– Nu s-a întâmplat nimic. Doar că vreau să știi că relația noastră nu are viitor.

     Mirat, nu a scos un cuvânt. O privea fără să clipească, apărând și în ochii lui lacrimi, lacrimi pe care le ștersese îndată.

     Privindu-l, l-a apucat de mână și l-a strâns foarte tare.

– Știu, e foarte greu să înțelegi ceia ce îți zic, dar trebuie. Trebuie pentru că vreau ca atunci când ne vom mai vedea să nu mă privești cu ură, vreau ce ceia ce a fost între noi, să fie frumos mai departe.

– Taci. Vreau să taci. Nu mai spune un cuvânt. Vreau să mă trezesc. Să te sărut.

– Nu e somn, iubitule. E ceia ce este și vreau ca să mă înțelegi.

– Nu e corect ce zici. Ceia ce a fost între noi nu va fi la fel de frumos dacă nu vom fi împreună. Tu asta înțelegi? Cu ce am greșit? Ce am făcut de ai ales să ne despărțim?

– Nu e vina ta. Ci a mea.

– Ce vorbești. Taci.

     A îmbrățișat-o strâns fără să o lase câteva minute. Era atât de liniște în jur, încât se auzeau bătăile inimilor ce atât de mult se cereau a fi împreună.

– Nu vreau să te las. Nu îți voi permite. Ești tot ce am și ce am vrut și dacă am făcut ceva greșit, iartă-mă că mai mult nu pot să fac. Dar, te rog, nu fă asta. Din suflet, te rog.

– E târziu deja. Am decis și nu cred că ar putea schimba ceva.

– Deci, singură ai luat această decizie, da? Și eu, ce fac eu fără tine? La cine să mă gândesc ziua întreagă? Pe cine să îmbrățișez noaptea? Tu ai devenit sensul vieții mele, iar acum vrei să fugi. Asta nu o voi înțelege niciodată.

– Nu e vina ta, am mai spus-o. Eu nu mai pot. Nu pot să fiu alături de cineva știind că în inima mea este altcineva, acel cineva care era cu mult înaintea ta. Cel care m-a făcut să sufer înghețându-mi inima.

– Deci eram doar un obiect. Da?

– Nu, nu e așa. Credeam că voi uita de el, că dacă voi cunoaște pe altcineva, o să-l uit pentru totdeauna. Dar nu a fost așa. Cu cât te cunoșteam mai mult, cu atât înțelegeam că încep să te iubesc mai mult…

– Păi ce mai trebuie? Eu te iubesc, tu mă iubești. De ce nu putem fi împreună?

– Pentru că tu îmi aduci aminte de el. Pentru că îmi este frică că mă voi îndrăgosti iar și voi suferi. De asta și am decis să spun acum, și să nu aștept ca să te îndrăgostești de mine,.

– Târziu.

– Văd că e târziu.

     Se priveau în ochi și tăceau. Cu mâna o atinsese pe obraz, cu un deget trecuse peste buzele ei mari. Apoi se duse lent în păr și se juca. De parcă își lua rămas bun de la fiecare bucățică de corp ce cândva o sărutase sau o mângâiase. De parcă avea să înceapă o nouă viață pentru el, o viață în care ea nu este, în care nu va fi loc de iubire, nu va fi loc de regrete, nu va fi loc de nimic. A tras-o încet spre el, a îmbrățișat-o și i-a șoptit la ureche:

– Știi ce vreau acum cel mai mult?

– Vrei să nu ne despărțim?

– Nu. Deja ne-am despărțit. Tot ce vreau acum este ca inima mea să rămână la tine. Să ai grijă de ea pentru că tu ești cea pentru care merită cel mai mult să se zbată.

– Ce vorbești? Păstreaz-o la tine și ai grijă de ea. E foarte mare și bună. Ai grijă să nu înghețe ca a mea, să nu o lași să se facă rece pentru că nu vei putea niciodată iubi.

– Dacă va rămâne la mine, asta se va întâmpla. Știu precis. De asta am vrut să o las ție. Decât cu durere în piept, mai bine să înflorească la tine.

– Nu o pot lua. E a ta și mereu va fi.

– Bine. Cum zici.

– Dar, te rog, promite-mi că vei mai găsi pe altcineva să iubești așa cum mă iubești pe mine. Să te iubească, pentru că meriți.

– Și ce, crezi că fiecare fată o să fie ca tine? Eu nu cred.

– Deja tu decizi asta.

– Știu.

     Privind-o în ochi, a oftat adânc și încet dădea drumul mâinilor. Avea să fie ultima lor atingere. A pupat-o pe obraz, apoi brusc a sărutat-o pe buze.

– De ce ai făcut asta?

– Pentru că asta vroiam. Pentru că plec și nu mă vei mai vedea niciodată.

– Cum nicidată?!

– Simplu. Nu cred că ar fi o idee bună să te revăd. Nu voi putea niciodată să te salut ca pe un simplu cunoscut știind că mereu te sărutam când ne vedeam. Nu voi putea să te privesc în ochi altfel decât m-am deprins să te privesc. Nu voi putea să te văd cu altcineva.

– Dar eu vreau să te mai văd. Vreau să rămânem prieteni.

– Imposibil. Eu plec. O să-mi fie dor de tine!

A tăcut și privea cum el pleacă. Cu capul în jos, cu mâinile în buzunar, cu pașii mici se depărta de cea care avea să-i schimbe viața. Se ducea fără să întoarcă privirea. Lacrimile curgeau, tristețea pusese stăpânire pe inima lui. Fusese ultima dată când o văzuse pe ea și era ferm convins că nu ar dori să o revadă niciodată. Durerea ce o simțea era tipărită pe inima lui, asta încurcându-l să spere într-un viitor mai frumos.

Ajunsese acasă, se întinse pe patul ce-i părea atât de moale, atât de cald, atât de deosebit decât cum îl știa. Închisese ochii și plângea. Era ultima fată pe care avea să o iubească cu adevărat și ultima oară când a plâns. Era și pentru ultima dată când a simțit că trăiește.

Prin lumi diferite (Partea I)

       Era primăvară. Mergea pe aleea unde în serile în care se simțea singur și lipsit de speranță se plimba. Se așezaseră pe un scaun, privind în jur și trăgând aer în piept, își lăsase capul pe spate, mâinile și le întinsese în lateral pe marginea scaunului și privea printre înaltele vârfuri ale copacilor la cerul senin. Zgomotul ce venea din exterior amuțise complet, în urechi foșnind din când în când un curent de vânt ce parcă dorea să-i spună ceva, dar ezita mereu. Liniștea ce l-a copleșit fusese una atât de calmantă încât a închis ochii lăsând fanteziei sale bogate să își creeze propria lume în care doar el ar fi putut trăi, în care idealurile sunt oriunde, iar iubirea este cea care conduce lumea.

       Căzu într-o profundă alintare a naturii, încât timpul i se părea că trece atât de încet. Astfel putea admira orice secundă pe care o petrecea în lumea sa, era fericit pentru că nimeni nu o să-l înțeleagă că în acele câteva minute fericirea este cea care-i cucerise trupul. Să fi fost după cum și-ar dori, ar sta o veșnicie alături de cele mai frumoase amintiri, amintiri ce îl formau ca persoană , îi formau caracterul, îi dădeau speranțe către ceva mai bun. Dar nu e așa, și își dădea seama de asta. A deschis ochii, s-a ridicat în picioare și privea în jur. Fără multă ezitare, a început a face primii pași spre realitate. Realitate pe care o disprețuia pentru ceai ce este, cu toate că dorința de a trăi era una atât de intensă, încât era gata să suporte orice durere pentru a simți fericirea și dragostea.

       Timpul zburase repede, vara făcându-și deja apariția. Obiceiul de a se plimba pe alee nu și-l uitase și ca întotdeauna își recăpăta puterile după zile grele de muncă. Dar totul se schimbase când o văzuse pe ea, cea care avea să-l învețe și să-i arate cât de frumoasă este lumea atunci când cineva mereu îți este aproape. O văzuse pentru prima dată, iar caracterul său timid era mult prea mândru să se apropie de ea să o privească în ochi, să-i admirea zâmbetul. Îi plăcuse întratât încât începuse să o viseze nopțile, să se trezească cu ea în gând. Obosit de sentimentele fără răspuns, a decis ca următoarea zi să se apropie de ea, să o întrebe orice, să-i povestească totul despre ea, iar el, să asculte cu grijulie fiecare sunet, fiecare silabă, fiecare cuvânt de-al ei.

       Venise și ziua în care a dorit să își depășească limitele și, fiindcă era o fire melancolică, a rupt din grădină un trandafir roșu abia înflorit, i-a tăiat codița întratât ca să-l poată ține doar cu o mănă și a plecat la plimbare pe alee, acolo unde avea să se întâlnească cu ea. Drumul ce-l făcea în fiecare zi i se părea atât de diferit atunci, nu se mai gândea la scaunul ce-i permitea să plece dincolo de realitate, se gândea doar la ea, la ce să facă, la ce să-i spună. Zâmbetul nu-i lipsea de pe față, iar luciul ochilor era atât de puternic încât i se oglindeau razele de soare în ochii ce o căutau printre sutele de oameni ce erau în jurul lui.Și iată că o găsise pe ea, apropiindu-se pe la spate, ridică mâna încet către umărul ei pentru a o opri. Încet o atinsese cu două degete și se oprise. Ambii au stat în loc câteva secunde. Se întoarse către el. Ochii căprui îi erau atât de frumoși, că ar fi stat o viață să-i privească fără să-și spună vreun cuvânt, buzele mari îi atraseră atenția îndată încât uitaseră că are în mănă un trandafir roșu ca să i-l ofere pentru prima lor întâlnire. Își aminti cu greu de el. A privit în jos către mănă, a ridicat ochii în sus și i-a spus că floarea ce vrea să i-o ofere este doar o picătură de dragoste ce ar dori să o simtă reciproc. Ea a luat floarea, a mirosit-o, a zâmbit, a închis ochii și s-a apropiat de el pupându-l pe obraz. Aceasta fusese prima lor întâlnire, cea pe care avea să o țină minte ambii ca cele mai frumoase minute din viața lor.

© Ion Neagu

Promisiune

[…] Uneori seara, când deja somnul e la un pas de a mă doborâ, gândurile mi se împletesc formând din amintiri o pânză de imagini cu tine, imagini ce mă fac să mă simt singur. Simt încă acea stare pe care am avut-o după ce ne-am despărțit, acel frig și tremurici care mă caracterizau, dar în același timp, care mi-au format personalitatea. Nu am loc de regrete, nu am loc de speranțe, o să-mi țin promisiunea care ți-am dat-o până când voi ști că cea pentru care voi renunța la cuvintele mele, mă va face la fel de fericit cum m-ai făcut și tu.

Și totuși îmi lipsești uneori […]