Partea IV (Destăinuire)
Eu știu de ce scriu.
Vocea interioară ce mereu îmi sună în cap deja mă obosește, începe să mă domine, vrea să mă controleze total. Ea reprezintă ceia ce vreau să fac, cu adevărat, indiferent de factorii externi care vor suferi, chiar și corpul meu. Uneori sunetele ei devin atât de deranjante încât am căutat să îl controlez, să îi găsesc punctele slabe ca să nu se manifeste. Țigări, alcool, sex, perversiuni, aberații în voce… acestea sunt unele momente cu care îl amăgesc. Am înțeles că îi place și că aceste lucruri pe care le fac sunt ceia ce vreau, păstrând pentru ceva timp echilibrul dintre ceia ce vreau să fac și ceia ce trebuie să fac.
Mă trezesc dimineața cu zâmbet pe buze, e o nouă zi plină de noi surprize, plină de noi oameni pe care e destul doar să-i privesc pentru că să discut cu ei nu vreau. Apoi vine, explodează el. Războiul începe. În mine. Cel care vrea să facă ce vrea și cel care vrea să facă ce trebuie. Rolurile se schimbă deseori, iar când sunt trist, înseamnă că fac ceia ce trebuie, fac ceia ce nu-mi place, ceia ce vor alții să fac, o fac pentru alții, pentru că eu am nevoie de ei, ei îmi trebuiesc. Când sunt fericit, înseamnă că fac ceia ce vreau, mă eliberez de responsabilități, dau frâu liber sentimentelor care se adună zi de zi, ies la suprafață zâmbetele pe care le-am reținut atunci când nu trebuia să zâmbesc, ura și nervii pe care trebuia să-i descopăr, dar m-am reținut pentru că nu se poate de strigat la o femeie care te calcă pe picor în maxi-taxi, ci trebuie doar să-i faci observație să fie mai atentă, nu poți țipa la colegii de la serviciu pentru că aceștea te învinuiesc de lucruri de care tu nu ai idee, nu poți striga la șoferul de pe drum care nu se oprește la trecerea de pietoni și multe alte situații în care educația nu-mi permitea să mă dezlănțui.
Da, sunt un om rău, puțini știu asta, puțini cred și se supără când le răspund înapoi cu răutate, deprinzându-se cu mine, cu persoana care face ceia ce trebuie. E problema lor că sunt așa naivi și e problema lor crezând că eu o să mă schimb pentru ei. E absolut fără sens să ceri cuiva să se schimbe. Eu nu o să mă schimb pentru nimeni, la fel cum nu voi cere ca cineva să se schimbe pentru mine. Se formează un dezechilibru interior care, mai târziu, se manifestă negativ asupra relațiilor de diferite nivele, mai ales dacă nu e reciproc.
Eu gândesc prea mult, eu nu pot citi cărți pentru că fiecare frază pe care nu aș citi-o mă duce cu gândul în altă parte. Urăsc asta. Dar și îmi place. Mă satisfac moral cu multe lucruri care fizic deja par atât de mici. M-am deprins să citesc și să zbor după fiecare fragment citit, să introduc în el persoane cunoscute, să adaug persoane noi și e plăcut să ai o lume a ta pe care o controlezi.
Ce se întâmplă când se păstrează echilibru dintre ceia ce vrei să faci și ceia ce trebuie să faci? Armonie. Asta se întâmplă. Lumea pare altfel, eu sunt altfel, văd mai multe, înțeleg mai multe, parcă își fac apariția noi idei de care știam, se trezește instinctul de creație, bunăvoința, plăcerea fizică și psihică fiind satisfăcute.
Toți alegem. De când conștientizăm că existăm, de atunci trebuie din ceva să alegem. Fără excepții. Alegi ce să fii, alegi ce să faci, alegi ce să spui, alegi cu cine să ieși, alegi cu cine să vii, alegi ce să mănânci, în general alegi să spui da sau nu. Tot. Cu cât mai repede înțelegi asta, cu atât individualismul pe care îl creezi în copilărie, se va transforma într-o perosnalitate în adolescență. Iar atunci vine și alegerea cea mai importantă, unde trebuie să te oprești pe loc, să te gândești și să alegi între a face ceia ce trebuie, să plutești pe val, sau să faci ceia ce vrei, să faci valuri. Una din două. Trebuie să alegi. E inutil să nu accepți asta. Însă excesul ambelor extreme duc sau la inhibarea în sine urmată de depresii, singurătate, naivitate, imaturitate, sau duc la o nouă etapă caracterizată de creația factorilor care uletior te vor distruge. Ceia ce trebuie să faci pentru a nu pătrunde în una din extreme e să fii conștient de ceia ce faci și să păstrezi echilibrul, să te cunoști atât de bine, încât să știi ce să faci dacă ești prea trist, când faci mai multe din ceia ce trebuie, și să știi să te oprești, când faci mai multe din ceia ce vreai.
Iar dacă nu ați înțeles de ce scriu, de ce lepăd tot pentru câteva zeci de minute pentru a tapa niște cuvinte lipsite de sens, atunci îmi pare rău, eu altfel nu mă pot exprima, rupând din mine aceste gânduri pentru a le reda câtuși de puțin mai aproape de ceia ce se învârte fără întrerupere în capul meu.
Ion Neagu 