Teoria fericirii sau împlinirea tridimensională

      Absolut toți suntem întrebați, sau singuri ne întrebăm pe noi sau întrebăm pe alții dacă este/suntem fericiți. Uneori întrebându-ne chiar și cât de fericiți am fi noi înșine. E una nu din cele mai grele întrebări, răspunsul părând unul foarte simplu și foarte ușor de zis.
Ținând cont că fericirea este un termen subiectiv, pentru fiecare ea însemnând diferit, cantitatea de fericire pe care o simțim într-un anumit moment este diferită la toți. Aceasta m-a pus pe gânduri și am început a analiza persoanele din jurul meu.
Pentru început am observat întreaga acțiune efectuată, după care am încercat să aflu motivul. Nefolosind anumite întrebări, scheme, metode profesioniste, am ajuns la niște concluzii care se pare că funcționează, își găsesc demonstrarea în fiecare acțiune personală, cel puțin, sau a acelor apropiați, pe care îi cunosc și mi-i ușor să-i citesc fără a discuta mult anume pe această temă.
Deci, din start, acestea sunt doar niște concluzii personale care nu au caracter științific, e bazat în mare parte pe propria experiență. Majoritatea se vor regăsi, pentru asta e de ajuns să analizeze zi de zi ceea ce face, să reflecte puțin asupra motivelor care l-au determinat să facă acea acțiune, iar în final să tragă propriile concluzii.
Începem, deci, cu noțiunea fericirii, cea care nu reprezintă altceva decât o stare de împlinire sufletească, o satisfacere deplină. Sufletul, la rândul său, reprezintă (atenție! În viziunea mea) tangența dintre trei factori primordiali ai comportamentului uman:
1. Rațiunea
2. Emoțiile
3. Instinctele
Le-am enumerat în ordine după importanța lor, anume în acest ciclu. Dar, totodată, sunt așezate crescător în ordinea apariției lor. Prima este rațiunea, cea care reprezintă cunoașterea și așezarea logică a cunoștințelor. Este prima pentru că doar datorită rațiunii ne dăm seama că existăm, că suntem aici și acum. De regulă, creierul este locul unde rațiunea se manifestă. Emoțiile sunt trăirile noastre personale, cu ajutorul lor noi apreciem realitatea, o observăm, o simțim, o analizăm. Este a doua pe listă din simplul motiv că emoțiile depind direct proporțional de rațiune, de baza informațională pe care o deține un individ, ele fiind subiective, organele omului secretând anumite cantități de substanțe diferit în situații diferite. Și a treia treaptă este complectată de instincte. Cele care ne ajută să supraviețuim în anumite condiții, să ne înmulțim, să facem parte dintr-un grup. Sunt pe a treia treaptă pentru că instinctele sunt cele care ne leagă de animalele de la care am provenit, lipsa rațiunii și a emoțiilor transformând omul într-un animal care se înmulțește, care luptă pentru teritorii, care e în stare de orice dacă e înfometat.
Probabil o să întrebați ce are fericirea cu acești trei factori primordiali, explicația fiind una foarte simplă: tangența dintre acești trei factori, aportul fiecărui factor fiind aproape egal (asta ca o condiție obligatorie), stă la baza comportamentului uman, fericirea fiind cea spre care mereu lumea a tins.
Graficul de mai jos reprezintă un triunghi echilateral în colțul căruia stau acești trei factori.

Punctul de intersecția a medianelor triunghiului reprezintă punctul de echilibru al comportamentului unui om. În acest punct nu sunt puse în acțiune nici unul din factori.

Comportamentul uman, în imaginea de mai sus este una echilibrată, una în care fiecare din factori este egal cu celălalt. În acest caz putem spune că cineva este fericit. Cantitatea de fericire pe care un om o simte crește odată cu antrenarea în comportament a factorilor la un nivel mai ridicat. Adică, cu cât rațiunea, emoțiile și instinctele sunt mai antrenate, păstrându-se echilibrul, cu atât un om va fi mai fericit.
Rațiunea e punctul de veghe, e punctul de control a celorlalți factori. Este cel mai principal deoarece odată cu autoconștientizarea, anume datorită rațiunii, va fi posibil și controlul emoțiilor și a instinctelor. Cazul în care într-o acțiune este implicată mai multă rațiune, și mai puține emoții și instincte, comportamentul uman este unul lipsit de afectivitate, de remușcări, de gelozie etc. Aceasta se datorează faptului că a cunoaște mai mult decât simți și dorești, înseamnă să vezi lumea din mai multe puncte de vedere, care ulterior se transformă în plictiseală sau singurătate.
Emoțiile/sentimentele sunt cele care îi permit rațiunii să simtă ceea ce știe, să ofere o imagine materială a ceea ce își închipuie. Un om emotiv este acel om care apelează mai des la emoții, care este condus de emoții, comportamentul lui fiind unul lipsit de o logică. Cei care sunt prea sentimentali, deseori sunt triști, în depresie, lipsind controlul și instinctul de a lăsa urmași, nu văd sens în a trăi și în majoritatea cazurilor finalul e unul tragic, moartea apărând aici ca un factor ce le pune capăt suferințelor.
Un om care aproape total se lasă condus de instincte este acel om care nu are remușcări, un om care acționează în propriul folos și nu i-a în considerație părerile altora, scopul lor fiind primordial în ceea ce ține de realizări. Ei se reproduc pentru că se cred cei mai buni, se văd șefi în fiecare situație și nu le e frică să riște.
Așadar, dacă vă întrebați cum arată o persoană fericită la maxim, păi în graficul de mai jos este prezentată varianta ideală unde rațiunea, emoțiile și instinctele sunt într-o relație absolut perfectă.

Până acum am vorbit de faptul că unul din factori este mai mare în comparație cu celălalt și despre cum un om e fericit la maxim.
Ideea e că omul, cu părere de rău, nu este pregătit psihologic să păstreze o balanță între acești trei factori. Deși uneori echilibrul fiind atins, de cele mai multe ori, aportul unui factor nu este constant. Dacă să fiu mai explicit, păi comportamentul uman este determinat, la momentul actual de diferiți factori din acei trei, când de rațiune, mai puțin emoții și mai puține instincte, dar nu inexistența lor, când de emoții, dar mai puțină rațiune și instincte, când de instincte, mai puțin de rațiune sau emoții. Vibrațiile dintre acești trei factori sunt cei care determină și dispoziția pe care o avem, mai determină starea de spirit în care ne aflăm într-un anumit moment, percepția subiectivă a realității, cea care are la bază rațiunea, dar care în relație cu emoțiile, ea poate fi percepută diferit, tot vibrațiile dintre acești trei factori mai determină și frica față de ceva, dragostea față de cineva, pasiunea, ignoranța, dependența etc.
Încercați să luați o situație din viața voastră personală, și să plasați pe mediana fiecărui factor aportul pe care l-a avut. Câtă rațiune, câte emoții și câte instincte ați utilizat pentru a lua o decizie, de exemplu. Rareori echilibrul este unul perfect, obiectivitatea fiind un factor decizional. După ce uniți acele trei puncte de pe mediane, încercați să vă formați o concluzie, dacă ați fost fericit în acel moment sau nu. Abaterea mai tare de la echilibru spre unul din factori, în relație cu abaterea de la echilibru a celorlalți doi factori, reprezentând și stare de spirit pe care o aveați în acel moment.
Țin să amintesc că fericirea e un termen subiectiv, fiecare făcându-l fericit diferite lucruri, persoane, activități. Tot ce ne leagă la acest capitol este faptul că toți tindem spre fericire. Umanitatea tinde spre fericire, acesta fiind unul din scopurile care stau la baza existenței omului.
Și da, nu uitați să fiți fericiți mereu. O stare de echilibru mereu este aducătoare de rezultate mult mai bune decât deciziile luate când unul din factori nu este egal cu ceilalți doi.

Tărâmul speranței

Trăim pe un tărâm al speranței și toți suntem sclavi.
Aștepăm mesaje, sunete și fapte, așteptăm fericirea.
Suntem noi oameni vii sau suntem îngeri bolnavi,
Așteptăm naivi la ușa noastră să bată doar iubirea?!

Prin nouri de hârtie zburăm cu capul mereu plecat
Privim în jos cu supremație, uităm să ne fie dor.
Avem toți aripi, avem și un suflet mare, dar secat –
Plin de speranțe goale, plin de un puternic fior.

Plin de teamă și de chin, de fapte mult-așteptate,
Dezamăgiri, sentimente și vise de speranță pline,
De tristețe și de ură, adânc în suflet îngropate.
Eliberează-te! Dă voie rațiunii sufletul să ți-l aline.

Față în față cu mine (V)

Partea V (Insomnie)

        …liniște din nou. Ora 1 de noapte. Urăsc liniștea. De asta aprind o țigară, deschid geamul și mă îmbolnăvesc cu umanitate, e unul din acele satisfacții care mă fac să știu că încă mai este ceva organic în mine. Paradox! Da, da… Și prostesc, în același timp. Ei și ce? Cui îi pasă? Mie da, dar îmi pasă și de ceea ce vreau.

        Lumina stinsă, ochii plutesc prin imaginea oarbă a interiorului camerei, îi simt cum se mișcă, dar nu știu unde privesc. Respirația e foarte slabă, nu aud cum aerul pătrunde în mine. E una din stările care mă descriu ca om, dar deseori ascund acel romantic și visător omuleț care ar fi pe placul oricui. Acum știu cum e să fii împărțit în două, știu cum e să guști din două mere odată, unul venit din rai, altul din iad.

        Eu nu sufăr de insomnie. Eu, doar, nu vreau să dorm. Acolo sunt cele mai sumbre gânduri ale mele. Acolo sunt și eu, o idee adânc înfiptă de dorința de a zbura. Iar eu zbor. Dar nu sus, ci acolo unde aripile mi se murdăresc de noroi, acolo unde soarele se vede doar la miezul zilei.

         …ora 5 dimineață. E timpul pentru somn. Câteva ore care trec nesimțite și vine o nouă zi. O zi trăită într-o lume străină, unde eu sunt străin și fără aripi.

Despre dragoste

        Toți suntem singuri. Absolut toți. Nimeni pe nimeni nu a știut înainte să se nască, nimeni pe nimeni nu va ști după ce o să murim. Rămâne doar gândul despre tine, DAR TU ești singur.

        Asta e partea interesantă, dar totodată și amară pentru că e adevăr. Ce a făcut lumea mai departe, a fost doar să coloreze acest adevăr și să îi dea un sens. Iar acum avem ceea ce avem. Și știți ce avem? Nimic. Mereu am fost și vom fi singuri. Aici și intervine dragostea, ca un element intermediar. Ea este motivul perfect pentru care să nu ne autoconștientizăm ca fiind niște ființe singuratice în tot universul.

        Asta e. Cu cât mai mult iubești, cu atât mai mult nu te simți singur.

        Cei care știu ce e cu adevărat singurătatea, anume acei vor căuta să iubească adevărat, să găsească în tot universul o idee, un gând, dar de obicei o persoană care să-i ofere toate culorile curcubeului. Iar cu cât mai colorate sunt ele, cu atât mai frumoasă e viața.

Față în față cu mine (IV)

Partea IV (Destăinuire)

        Eu știu de ce scriu.

        Vocea interioară ce mereu îmi sună în cap deja mă obosește, începe să mă domine, vrea să mă controleze total. Ea reprezintă ceia ce vreau să fac, cu adevărat, indiferent de factorii externi care vor suferi, chiar și corpul meu. Uneori sunetele ei devin atât de deranjante încât am căutat să îl controlez, să îi găsesc punctele slabe ca să nu se manifeste. Țigări, alcool, sex, perversiuni, aberații în voce… acestea sunt unele momente cu care îl amăgesc. Am înțeles că îi place și că aceste lucruri pe care le fac sunt ceia ce vreau, păstrând pentru ceva timp echilibrul dintre ceia ce vreau să fac și ceia ce trebuie să fac.

        Mă trezesc dimineața cu zâmbet pe buze, e o nouă zi plină de noi surprize, plină de noi oameni pe care e destul doar să-i privesc pentru că să discut cu ei nu vreau. Apoi vine, explodează el. Războiul începe. În mine. Cel care vrea să facă ce vrea și cel care vrea să facă ce trebuie. Rolurile se schimbă deseori, iar când sunt trist, înseamnă că fac ceia ce trebuie, fac ceia ce nu-mi place, ceia ce vor alții să fac, o fac pentru alții, pentru că eu am nevoie de ei, ei îmi trebuiesc. Când sunt fericit, înseamnă că fac ceia ce vreau, mă eliberez de responsabilități, dau frâu liber sentimentelor care se adună zi de zi, ies la suprafață zâmbetele pe care le-am reținut atunci când nu trebuia să zâmbesc, ura și nervii pe care trebuia să-i descopăr, dar m-am reținut pentru că nu se poate de strigat la o femeie care te calcă pe picor în maxi-taxi, ci trebuie doar să-i faci observație să fie mai atentă, nu poți țipa la colegii de la serviciu pentru că aceștea te învinuiesc de lucruri de care tu nu ai idee, nu poți striga la șoferul de pe drum care nu se oprește la trecerea de pietoni și multe alte situații în care educația nu-mi permitea să mă dezlănțui.

        Da, sunt un om rău, puțini știu asta, puțini cred și se supără când le răspund înapoi cu răutate, deprinzându-se cu mine, cu persoana care face ceia ce trebuie. E problema lor că sunt așa naivi și e problema lor crezând că eu o să mă schimb pentru ei. E absolut fără sens să ceri cuiva să se schimbe. Eu nu o să mă schimb pentru nimeni, la fel cum nu voi cere ca cineva să se schimbe pentru mine. Se formează un dezechilibru interior care, mai târziu, se manifestă negativ asupra relațiilor de diferite nivele, mai ales dacă nu e reciproc.

        Eu gândesc prea mult, eu nu pot citi cărți pentru că fiecare frază pe care nu aș citi-o mă duce cu gândul în altă parte. Urăsc asta. Dar și îmi place. Mă satisfac moral cu multe lucruri care fizic deja par atât de mici. M-am deprins să citesc și să zbor după fiecare fragment citit, să introduc în el persoane cunoscute, să adaug persoane noi și e plăcut să ai o lume a ta pe care o controlezi.

        Ce se întâmplă când se păstrează echilibru dintre ceia ce vrei să faci și ceia ce trebuie să faci? Armonie. Asta se întâmplă. Lumea pare altfel, eu sunt altfel, văd mai multe, înțeleg mai multe, parcă își fac apariția noi idei de care știam, se trezește instinctul de creație, bunăvoința, plăcerea fizică și psihică fiind satisfăcute.

        Toți alegem. De când conștientizăm că existăm, de atunci trebuie din ceva să alegem. Fără excepții. Alegi ce să fii, alegi ce să faci, alegi ce să spui, alegi cu cine să ieși, alegi cu cine să vii, alegi ce să mănânci, în general alegi să spui da sau nu. Tot. Cu cât mai repede înțelegi asta, cu atât individualismul pe care îl creezi în copilărie, se va transforma într-o perosnalitate în adolescență. Iar atunci vine și alegerea cea mai importantă, unde trebuie să te oprești pe loc, să te gândești și să alegi între a face ceia ce trebuie, să plutești pe val, sau să faci ceia ce vrei, să faci valuri. Una din două. Trebuie să alegi. E inutil să nu accepți asta. Însă excesul ambelor extreme duc sau la inhibarea în sine urmată de depresii, singurătate, naivitate, imaturitate, sau duc la o nouă etapă caracterizată de creația factorilor care uletior te vor distruge. Ceia ce trebuie să faci pentru a nu pătrunde în una din extreme e să fii conștient de ceia ce faci și să păstrezi echilibrul, să te cunoști atât de bine, încât să știi ce să faci dacă ești prea trist, când faci mai multe din ceia ce trebuie, și să știi să te oprești, când faci mai multe din ceia ce vreai.

Iar dacă nu ați înțeles de ce scriu, de ce lepăd tot pentru câteva zeci de minute pentru a tapa niște cuvinte lipsite de sens, atunci îmi pare rău, eu altfel nu mă pot exprima, rupând din mine aceste gânduri pentru a le reda câtuși de puțin mai aproape de ceia ce se învârte fără întrerupere în capul meu.

Față în față cu mine (III)

Partea III (Întuneric)

        Pe pielea ei moale se scurg lent atingerile degetelor mele reci. Înțeleg că ne împlinim unul pe altul chiar și în cele mai mici detalii: ea mă încălzește pe mine, iar eu o răcoresc pe ea. O cuprind în brațe, o ating pe obraz cu buzele mele, nevinovat îmi las mâinile să îi cuprindă trupul în întregime să simtă că e în siguranță, să nu regrete că e aici, cu mine, lângă mine, în brațele mele. În șoaptă îi spun cât de mult o ador și că am așteptat să fac asta de foarte mult timp și îmi cer iertare pentru ieșirile timide pe care nu le pot controla. Mă pun în genunchi în fața ei și, ridicându-i puțin haina, o sărut pe pielea atât de fină de pe abdomen. E atât de caldă încât deja sunt confuz: căldura ei trece prin buzele mele de la ea, sau doar dorința ce o am e atât de puternică făcându-mi sângele să se miște întratât de repede încât să facă să-mi crească ritmul respirației. În acel moment am decis, mă las vrăjit, mă las dominat. Universul ei era mult prea frumos ca să-l refuz, să nu-l primesc să-mi umple golul ce mă macină din interior zi de zi. Nu mai există loc de regrete, nu mai există cale de reântoarcere, totul deja e predestinat. Știu ce va urma și nu mă tem, dimpotrivă, mă bucur că am reușit să mă regăsesc, am reușit să mă deschid, să mă simt eu.

        Îți mulțumesc.

Față în față cu mine (II)

Partea II (Amintiri)

        Lângă patul pe care dorm, este un dulap. Nu prea vechi, dar nici atât de nou ca să fie încăpător sau să se combine cu culorile ce predomină în cameră. În unul din sertare stau niște poze, poze personale aruncate demult acolo. Sunt eu în ele, încă de când eram mic și nu mă țin minte, când am mai crescut puțin și dinții de lapte deja căzuseră, puțin mai mare, când am primit cadou o bicicletă. Toate sunt atât de plăcute când le privesc, îmi amintesc de faptul că și eu exist, că și eu pot trăi ca orșicare, că și eu pot avea tot ce-mi doresc. În ochii acelui mic copil strălucește speranța, strălucesc visele care aveau să devină realitate, precum și visele care avea să se spulbere odată cu vârsta. Zâmbetul de atunci era unul sincer. Păcat că nu-mi aduc aminte ce anume gândeam, mi-i interesant. Pe rând le privesc și zâmbesc peste câteva secunde după ce-mi amintesc cu succes împrejurimile în care a fost făcută poza.

        Le termin de privit. Le așez frumos în ordinea cronologică, deschid sertarul, le pun atent înapoi, închid sertarul și zâmbind, mă întind pe pat, cu mândrie în suflet țin ochii deschiși să nu adorm pentru a savura plăcerea.

Față în față cu mine (I)

Prolog

        Viața, în pratică, e lipsită de sens. Pentru a înțelege asta, e deajuns să îți dai seama că exiști și că ceia ce gândești îți crează lumea exterioară. Nu e nevoie să citești multe cărți ce aparțin domeniului psihologiei sau filozofiei pentru a ajunge la așa concluzie, ci trebuie doar să te privești pe tine însuți și să îți analizezi activitățile care le faci zi de zi. Lumea în care trăim, oamenii ce ne înconjoară, părerea lor despre tine, părerea ta despre ei, totul, absolut totul depinde de faptul cum interpretezi tu realitatea.

Partea I (Timpul)

        Pe peretele din casă atârnă un ceas vechi, zgomotos atunci când e liniște. Tic-tac-ul monoton a devenit deja unul deranjant și mă stresează într-atât încât să mă uit la el și să vreau să-i zic să tacă, să se oprească pentru câteva minute să îmi dea pace să mă odihnesc. Îmi dau seama că e imposibil să mă asculte și să se oprească, nu-i nimic, găsesc o soluție  mai bună. Mă ridic de pe pat, ies afară, scot țigările din buzunar, aprind una, mă așez pe scaunul din fața casei și mă opresc din a mă gândi la ceva.

        E unul din acele momente în care lumea se oprește din a mai face ceva, în care pământul nu se mai mișcă, iar eu… și eu stau. Nici un gând nu-mi vine, nici o idee, nici o amintire nu mă face trist sau fericit. S-a terminat. Ultimul fum îl exprir lung și amar. E ultima răsuflare din acele câteva minute de pauză și asta mă întristează.

        Mă întorc înapoi în casă. Mă întind pe patul din mijlocul camerei, întorc capul pe-o parte și iar liniște… apoi iar aud ceasul. Încep să număr bătăile lui, dar nu mi-a trebuit mult ca să adorm.

O clipă cât o viață

        Ploua afară. O ploaie rară, sau cum se mai zice în popor “ciobănească”. Anume așa ploaie îmi place, de la care am impresia că timpul se scurge mai lent, de la care mirosul curat al aerului, care pătrunde prin tot corpul, se ridică părul de pe mâini.

       Eram îmbrăcat în o pereche de pantaloni scurți de culoare albastră, puțin roși pe la margini de la vechimea lor și un maiou catifelat, larg și puțin murdar. Stăteam într-un colț de prispă la casa bătrânească, casa pe care bunelul o construise cu propriile sale mâine acum jumate de veac. Geamurile de lemn, vopsite în albastru deschis, pereții din lut dați cu var amestecat cu nisip și câțiva piloni de lemn ce se înălțau din podeaua prispei până acolo sus, foarte sus, până în podul casei care era atât de departe, atât de neatins.

        Cu un ciocan în mâna dreaptă și câteva nuci abia strânse din copacul de la poartă și cojite, pe rând le stric mâncând miezul care face ca saliva să-mi abunde gura. Între timp ploaia continuă, totul în jur fiind parcă mort, unicele sunete ce se aud fiind ale miliardelor de picături de ploaie ce cad în băltoacele create în ograda betonată, zgomote ce crează o melodie haotică dar atât de simbolică.

        Azi nu știu dacă sunt fericit sau sunt trist, nu știu dacă ceia ce fac este ceia ce am dorit toată viața mea… Însă de un lucru sunt sigur, că acolo, acel pitic visător care strică nucile, e fericit. Mă mândresc cu el.

Femeia

    Întunericul nopții a înghițit lumea întreagă făcând-o să dispară din orizonturile universului. Trebuia doar să ridici capul în sus ca să ai posibilitate să admiri frumusețea acelui necunoscut de după norii denși. Priveai cerul înstelat și admirai pe fiecare stea în parte, căutându-le cea mai mică diferență, în strălucire, în culoare, în mărime, de parcă le memorai pentru a nu le număra încă o dată. O găseai pe cea mai mare stea, o admirai, te mirai de frumusețea ei și de lumina ce o emana. De parcă toată viața a așteptat ca picăturile de lumină să îți netezească retina ochilor ce strălucesc, deja, de fericire. După, o cauți pe cea mai deosebită, cea mai colorată, și o găsești: de un roșu aprins interminent, de parcă ți-ar da semne că e vie, că ea e acolo și așteaptă să fie privită. Iubește-o!