Ploua afară. O ploaie rară, sau cum se mai zice în popor “ciobănească”. Anume așa ploaie îmi place, de la care am impresia că timpul se scurge mai lent, de la care mirosul curat al aerului, care pătrunde prin tot corpul, se ridică părul de pe mâini.
Eram îmbrăcat în o pereche de pantaloni scurți de culoare albastră, puțin roși pe la margini de la vechimea lor și un maiou catifelat, larg și puțin murdar. Stăteam într-un colț de prispă la casa bătrânească, casa pe care bunelul o construise cu propriile sale mâine acum jumate de veac. Geamurile de lemn, vopsite în albastru deschis, pereții din lut dați cu var amestecat cu nisip și câțiva piloni de lemn ce se înălțau din podeaua prispei până acolo sus, foarte sus, până în podul casei care era atât de departe, atât de neatins.
Cu un ciocan în mâna dreaptă și câteva nuci abia strânse din copacul de la poartă și cojite, pe rând le stric mâncând miezul care face ca saliva să-mi abunde gura. Între timp ploaia continuă, totul în jur fiind parcă mort, unicele sunete ce se aud fiind ale miliardelor de picături de ploaie ce cad în băltoacele create în ograda betonată, zgomote ce crează o melodie haotică dar atât de simbolică.
Azi nu știu dacă sunt fericit sau sunt trist, nu știu dacă ceia ce fac este ceia ce am dorit toată viața mea… Însă de un lucru sunt sigur, că acolo, acel pitic visător care strică nucile, e fericit. Mă mândresc cu el.
Ion Neagu 