Partea V (Insomnie)
…liniște din nou. Ora 1 de noapte. Urăsc liniștea. De asta aprind o țigară, deschid geamul și mă îmbolnăvesc cu umanitate, e unul din acele satisfacții care mă fac să știu că încă mai este ceva organic în mine. Paradox! Da, da… Și prostesc, în același timp. Ei și ce? Cui îi pasă? Mie da, dar îmi pasă și de ceea ce vreau.
Lumina stinsă, ochii plutesc prin imaginea oarbă a interiorului camerei, îi simt cum se mișcă, dar nu știu unde privesc. Respirația e foarte slabă, nu aud cum aerul pătrunde în mine. E una din stările care mă descriu ca om, dar deseori ascund acel romantic și visător omuleț care ar fi pe placul oricui. Acum știu cum e să fii împărțit în două, știu cum e să guști din două mere odată, unul venit din rai, altul din iad.
Eu nu sufăr de insomnie. Eu, doar, nu vreau să dorm. Acolo sunt cele mai sumbre gânduri ale mele. Acolo sunt și eu, o idee adânc înfiptă de dorința de a zbura. Iar eu zbor. Dar nu sus, ci acolo unde aripile mi se murdăresc de noroi, acolo unde soarele se vede doar la miezul zilei.
…ora 5 dimineață. E timpul pentru somn. Câteva ore care trec nesimțite și vine o nouă zi. O zi trăită într-o lume străină, unde eu sunt străin și fără aripi.
Ion Neagu 