Față în față cu mine (II)

Partea II (Amintiri)

        Lângă patul pe care dorm, este un dulap. Nu prea vechi, dar nici atât de nou ca să fie încăpător sau să se combine cu culorile ce predomină în cameră. În unul din sertare stau niște poze, poze personale aruncate demult acolo. Sunt eu în ele, încă de când eram mic și nu mă țin minte, când am mai crescut puțin și dinții de lapte deja căzuseră, puțin mai mare, când am primit cadou o bicicletă. Toate sunt atât de plăcute când le privesc, îmi amintesc de faptul că și eu exist, că și eu pot trăi ca orșicare, că și eu pot avea tot ce-mi doresc. În ochii acelui mic copil strălucește speranța, strălucesc visele care aveau să devină realitate, precum și visele care avea să se spulbere odată cu vârsta. Zâmbetul de atunci era unul sincer. Păcat că nu-mi aduc aminte ce anume gândeam, mi-i interesant. Pe rând le privesc și zâmbesc peste câteva secunde după ce-mi amintesc cu succes împrejurimile în care a fost făcută poza.

        Le termin de privit. Le așez frumos în ordinea cronologică, deschid sertarul, le pun atent înapoi, închid sertarul și zâmbind, mă întind pe pat, cu mândrie în suflet țin ochii deschiși să nu adorm pentru a savura plăcerea.

Față în față cu mine (I)

Prolog

        Viața, în pratică, e lipsită de sens. Pentru a înțelege asta, e deajuns să îți dai seama că exiști și că ceia ce gândești îți crează lumea exterioară. Nu e nevoie să citești multe cărți ce aparțin domeniului psihologiei sau filozofiei pentru a ajunge la așa concluzie, ci trebuie doar să te privești pe tine însuți și să îți analizezi activitățile care le faci zi de zi. Lumea în care trăim, oamenii ce ne înconjoară, părerea lor despre tine, părerea ta despre ei, totul, absolut totul depinde de faptul cum interpretezi tu realitatea.

Partea I (Timpul)

        Pe peretele din casă atârnă un ceas vechi, zgomotos atunci când e liniște. Tic-tac-ul monoton a devenit deja unul deranjant și mă stresează într-atât încât să mă uit la el și să vreau să-i zic să tacă, să se oprească pentru câteva minute să îmi dea pace să mă odihnesc. Îmi dau seama că e imposibil să mă asculte și să se oprească, nu-i nimic, găsesc o soluție  mai bună. Mă ridic de pe pat, ies afară, scot țigările din buzunar, aprind una, mă așez pe scaunul din fața casei și mă opresc din a mă gândi la ceva.

        E unul din acele momente în care lumea se oprește din a mai face ceva, în care pământul nu se mai mișcă, iar eu… și eu stau. Nici un gând nu-mi vine, nici o idee, nici o amintire nu mă face trist sau fericit. S-a terminat. Ultimul fum îl exprir lung și amar. E ultima răsuflare din acele câteva minute de pauză și asta mă întristează.

        Mă întorc înapoi în casă. Mă întind pe patul din mijlocul camerei, întorc capul pe-o parte și iar liniște… apoi iar aud ceasul. Încep să număr bătăile lui, dar nu mi-a trebuit mult ca să adorm.