Teoria fericirii sau împlinirea tridimensională

      Absolut toți suntem întrebați, sau singuri ne întrebăm pe noi sau întrebăm pe alții dacă este/suntem fericiți. Uneori întrebându-ne chiar și cât de fericiți am fi noi înșine. E una nu din cele mai grele întrebări, răspunsul părând unul foarte simplu și foarte ușor de zis.
Ținând cont că fericirea este un termen subiectiv, pentru fiecare ea însemnând diferit, cantitatea de fericire pe care o simțim într-un anumit moment este diferită la toți. Aceasta m-a pus pe gânduri și am început a analiza persoanele din jurul meu.
Pentru început am observat întreaga acțiune efectuată, după care am încercat să aflu motivul. Nefolosind anumite întrebări, scheme, metode profesioniste, am ajuns la niște concluzii care se pare că funcționează, își găsesc demonstrarea în fiecare acțiune personală, cel puțin, sau a acelor apropiați, pe care îi cunosc și mi-i ușor să-i citesc fără a discuta mult anume pe această temă.
Deci, din start, acestea sunt doar niște concluzii personale care nu au caracter științific, e bazat în mare parte pe propria experiență. Majoritatea se vor regăsi, pentru asta e de ajuns să analizeze zi de zi ceea ce face, să reflecte puțin asupra motivelor care l-au determinat să facă acea acțiune, iar în final să tragă propriile concluzii.
Începem, deci, cu noțiunea fericirii, cea care nu reprezintă altceva decât o stare de împlinire sufletească, o satisfacere deplină. Sufletul, la rândul său, reprezintă (atenție! În viziunea mea) tangența dintre trei factori primordiali ai comportamentului uman:
1. Rațiunea
2. Emoțiile
3. Instinctele
Le-am enumerat în ordine după importanța lor, anume în acest ciclu. Dar, totodată, sunt așezate crescător în ordinea apariției lor. Prima este rațiunea, cea care reprezintă cunoașterea și așezarea logică a cunoștințelor. Este prima pentru că doar datorită rațiunii ne dăm seama că existăm, că suntem aici și acum. De regulă, creierul este locul unde rațiunea se manifestă. Emoțiile sunt trăirile noastre personale, cu ajutorul lor noi apreciem realitatea, o observăm, o simțim, o analizăm. Este a doua pe listă din simplul motiv că emoțiile depind direct proporțional de rațiune, de baza informațională pe care o deține un individ, ele fiind subiective, organele omului secretând anumite cantități de substanțe diferit în situații diferite. Și a treia treaptă este complectată de instincte. Cele care ne ajută să supraviețuim în anumite condiții, să ne înmulțim, să facem parte dintr-un grup. Sunt pe a treia treaptă pentru că instinctele sunt cele care ne leagă de animalele de la care am provenit, lipsa rațiunii și a emoțiilor transformând omul într-un animal care se înmulțește, care luptă pentru teritorii, care e în stare de orice dacă e înfometat.
Probabil o să întrebați ce are fericirea cu acești trei factori primordiali, explicația fiind una foarte simplă: tangența dintre acești trei factori, aportul fiecărui factor fiind aproape egal (asta ca o condiție obligatorie), stă la baza comportamentului uman, fericirea fiind cea spre care mereu lumea a tins.
Graficul de mai jos reprezintă un triunghi echilateral în colțul căruia stau acești trei factori.

Punctul de intersecția a medianelor triunghiului reprezintă punctul de echilibru al comportamentului unui om. În acest punct nu sunt puse în acțiune nici unul din factori.

Comportamentul uman, în imaginea de mai sus este una echilibrată, una în care fiecare din factori este egal cu celălalt. În acest caz putem spune că cineva este fericit. Cantitatea de fericire pe care un om o simte crește odată cu antrenarea în comportament a factorilor la un nivel mai ridicat. Adică, cu cât rațiunea, emoțiile și instinctele sunt mai antrenate, păstrându-se echilibrul, cu atât un om va fi mai fericit.
Rațiunea e punctul de veghe, e punctul de control a celorlalți factori. Este cel mai principal deoarece odată cu autoconștientizarea, anume datorită rațiunii, va fi posibil și controlul emoțiilor și a instinctelor. Cazul în care într-o acțiune este implicată mai multă rațiune, și mai puține emoții și instincte, comportamentul uman este unul lipsit de afectivitate, de remușcări, de gelozie etc. Aceasta se datorează faptului că a cunoaște mai mult decât simți și dorești, înseamnă să vezi lumea din mai multe puncte de vedere, care ulterior se transformă în plictiseală sau singurătate.
Emoțiile/sentimentele sunt cele care îi permit rațiunii să simtă ceea ce știe, să ofere o imagine materială a ceea ce își închipuie. Un om emotiv este acel om care apelează mai des la emoții, care este condus de emoții, comportamentul lui fiind unul lipsit de o logică. Cei care sunt prea sentimentali, deseori sunt triști, în depresie, lipsind controlul și instinctul de a lăsa urmași, nu văd sens în a trăi și în majoritatea cazurilor finalul e unul tragic, moartea apărând aici ca un factor ce le pune capăt suferințelor.
Un om care aproape total se lasă condus de instincte este acel om care nu are remușcări, un om care acționează în propriul folos și nu i-a în considerație părerile altora, scopul lor fiind primordial în ceea ce ține de realizări. Ei se reproduc pentru că se cred cei mai buni, se văd șefi în fiecare situație și nu le e frică să riște.
Așadar, dacă vă întrebați cum arată o persoană fericită la maxim, păi în graficul de mai jos este prezentată varianta ideală unde rațiunea, emoțiile și instinctele sunt într-o relație absolut perfectă.

Până acum am vorbit de faptul că unul din factori este mai mare în comparație cu celălalt și despre cum un om e fericit la maxim.
Ideea e că omul, cu părere de rău, nu este pregătit psihologic să păstreze o balanță între acești trei factori. Deși uneori echilibrul fiind atins, de cele mai multe ori, aportul unui factor nu este constant. Dacă să fiu mai explicit, păi comportamentul uman este determinat, la momentul actual de diferiți factori din acei trei, când de rațiune, mai puțin emoții și mai puține instincte, dar nu inexistența lor, când de emoții, dar mai puțină rațiune și instincte, când de instincte, mai puțin de rațiune sau emoții. Vibrațiile dintre acești trei factori sunt cei care determină și dispoziția pe care o avem, mai determină starea de spirit în care ne aflăm într-un anumit moment, percepția subiectivă a realității, cea care are la bază rațiunea, dar care în relație cu emoțiile, ea poate fi percepută diferit, tot vibrațiile dintre acești trei factori mai determină și frica față de ceva, dragostea față de cineva, pasiunea, ignoranța, dependența etc.
Încercați să luați o situație din viața voastră personală, și să plasați pe mediana fiecărui factor aportul pe care l-a avut. Câtă rațiune, câte emoții și câte instincte ați utilizat pentru a lua o decizie, de exemplu. Rareori echilibrul este unul perfect, obiectivitatea fiind un factor decizional. După ce uniți acele trei puncte de pe mediane, încercați să vă formați o concluzie, dacă ați fost fericit în acel moment sau nu. Abaterea mai tare de la echilibru spre unul din factori, în relație cu abaterea de la echilibru a celorlalți doi factori, reprezentând și stare de spirit pe care o aveați în acel moment.
Țin să amintesc că fericirea e un termen subiectiv, fiecare făcându-l fericit diferite lucruri, persoane, activități. Tot ce ne leagă la acest capitol este faptul că toți tindem spre fericire. Umanitatea tinde spre fericire, acesta fiind unul din scopurile care stau la baza existenței omului.
Și da, nu uitați să fiți fericiți mereu. O stare de echilibru mereu este aducătoare de rezultate mult mai bune decât deciziile luate când unul din factori nu este egal cu ceilalți doi.

Față în față cu mine (V)

Partea V (Insomnie)

        …liniște din nou. Ora 1 de noapte. Urăsc liniștea. De asta aprind o țigară, deschid geamul și mă îmbolnăvesc cu umanitate, e unul din acele satisfacții care mă fac să știu că încă mai este ceva organic în mine. Paradox! Da, da… Și prostesc, în același timp. Ei și ce? Cui îi pasă? Mie da, dar îmi pasă și de ceea ce vreau.

        Lumina stinsă, ochii plutesc prin imaginea oarbă a interiorului camerei, îi simt cum se mișcă, dar nu știu unde privesc. Respirația e foarte slabă, nu aud cum aerul pătrunde în mine. E una din stările care mă descriu ca om, dar deseori ascund acel romantic și visător omuleț care ar fi pe placul oricui. Acum știu cum e să fii împărțit în două, știu cum e să guști din două mere odată, unul venit din rai, altul din iad.

        Eu nu sufăr de insomnie. Eu, doar, nu vreau să dorm. Acolo sunt cele mai sumbre gânduri ale mele. Acolo sunt și eu, o idee adânc înfiptă de dorința de a zbura. Iar eu zbor. Dar nu sus, ci acolo unde aripile mi se murdăresc de noroi, acolo unde soarele se vede doar la miezul zilei.

         …ora 5 dimineață. E timpul pentru somn. Câteva ore care trec nesimțite și vine o nouă zi. O zi trăită într-o lume străină, unde eu sunt străin și fără aripi.

Despre dragoste

        Toți suntem singuri. Absolut toți. Nimeni pe nimeni nu a știut înainte să se nască, nimeni pe nimeni nu va ști după ce o să murim. Rămâne doar gândul despre tine, DAR TU ești singur.

        Asta e partea interesantă, dar totodată și amară pentru că e adevăr. Ce a făcut lumea mai departe, a fost doar să coloreze acest adevăr și să îi dea un sens. Iar acum avem ceea ce avem. Și știți ce avem? Nimic. Mereu am fost și vom fi singuri. Aici și intervine dragostea, ca un element intermediar. Ea este motivul perfect pentru care să nu ne autoconștientizăm ca fiind niște ființe singuratice în tot universul.

        Asta e. Cu cât mai mult iubești, cu atât mai mult nu te simți singur.

        Cei care știu ce e cu adevărat singurătatea, anume acei vor căuta să iubească adevărat, să găsească în tot universul o idee, un gând, dar de obicei o persoană care să-i ofere toate culorile curcubeului. Iar cu cât mai colorate sunt ele, cu atât mai frumoasă e viața.

Prin lumi diferite (Partea II)

    Trecuseră mai multe zile… Se vedeau foarte des pentru că se plăceau, pentru că se potriveau. El, în fiecare seară, înainte de a se vedea cu ea, căuta în grădină cel mai frumos trandafit, îl tăia scurt și î-l oferea ei, pentru că deja simțea că ea este tot ce a dorit să aibă în această viață. Simțea că o iubește, dar de teama ce o avea pentru că sentimentele sale să nu fie reciproce, a decis să nu spună din start despre ele. A început cu simplul fapt că i-a propus să fie împreună mai mult timp. Ea fusese deacord. Ba chiar a zâmbit un pic și l-a pupat foarte intens pe buze. El rămăsese încremenit de faptul că aceasta a reacționat în așa mod, dar fără mare ezitare a strâns-o în brațe, atingându-și corpurile unul de altul și au început a se săruta.

     Nopțile când erau împreună treceau foarte repede, ambii întâmpinând apusul și răsăritul. Zilele, în schimb, erau de nesuferit, orele trecând ca minutele, gândurile lui fiind mai mereu ocupate cu ea. Probabil și aceasta fusese una din cauzle pentru care se îndrăgostise atât de repede, pe lângă faptul că era foarte frumoasă.

     Totul era atât de minunat, încât perioada ce trecuseră de când erau împreună era atât de mică, iar ei se simțeau atât de bine de parcă s-ar cunoaște de o viață. La cât de multe stele au numărat împreună, la câte minute s-au sărutat neâncetat, la câte atingeri au fost între ei, dragostea era unica care a pus stăpânire pe inimile lor.

     Totul a început atunci când, dimineața, înainte de a plecat, ea i-a spus că a doua zi dorește să vorbească cu el despre ceva interesant. Nu dăduse nici un semn despre care ar fi putut fi tema discuției, dar el, simțea parcă, că vorba este despre viitorul lor, deși încerca să se consoleze cu liniștea relației lor. Astfel ziua următoare a fost cea mai grea. A fost acea zi în care în minte i se învârteau nenumărate idei și scenarii ce vor fi seara, întristându-se uneori, când credea că vorba este despre despărțire, sau bucurându-se că aceasta avea să-i dea o veste foarte bună ce ar asigura un viitor relației lor.

     Venise seara. Ca de obicei plecase în grădină pentru a găsi cel mai frumos trandafir roșu, dar veștile rele deja începeau să apară. Nici un trandafir roșu nu era înflorit sau deja erau uscate petalele. Pentru că nu avea încotro, a rupt unul galben și s-a pornit, neștiind că galbenul este culoarea despărțirii.

     Ajuns la ea, se lăsă dus de valul de dor ce-l cuprinsese întreaga zi, fiind bucuros să o revadă. Ea nu s-a înlăturat, ba chiar nu a fost împotrivă să se sărute, așa cum o făceau de obicei. Momentan, ea se oprise, plecase capul în jos și a început să plângă. El curios a întrebat:

– De ce plângi, cine te-a supărat?

– Nimeni.

     El, ștergându-i lacrimile de pe obraji a adăgat:

– Atunci ce-s cu lacrimile acestea? Sunt de tristețe sau fericire? Spune-mi!

– Nu s-a întâmplat nimic. Doar că vreau să știi că relația noastră nu are viitor.

     Mirat, nu a scos un cuvânt. O privea fără să clipească, apărând și în ochii lui lacrimi, lacrimi pe care le ștersese îndată.

     Privindu-l, l-a apucat de mână și l-a strâns foarte tare.

– Știu, e foarte greu să înțelegi ceia ce îți zic, dar trebuie. Trebuie pentru că vreau ca atunci când ne vom mai vedea să nu mă privești cu ură, vreau ce ceia ce a fost între noi, să fie frumos mai departe.

– Taci. Vreau să taci. Nu mai spune un cuvânt. Vreau să mă trezesc. Să te sărut.

– Nu e somn, iubitule. E ceia ce este și vreau ca să mă înțelegi.

– Nu e corect ce zici. Ceia ce a fost între noi nu va fi la fel de frumos dacă nu vom fi împreună. Tu asta înțelegi? Cu ce am greșit? Ce am făcut de ai ales să ne despărțim?

– Nu e vina ta. Ci a mea.

– Ce vorbești. Taci.

     A îmbrățișat-o strâns fără să o lase câteva minute. Era atât de liniște în jur, încât se auzeau bătăile inimilor ce atât de mult se cereau a fi împreună.

– Nu vreau să te las. Nu îți voi permite. Ești tot ce am și ce am vrut și dacă am făcut ceva greșit, iartă-mă că mai mult nu pot să fac. Dar, te rog, nu fă asta. Din suflet, te rog.

– E târziu deja. Am decis și nu cred că ar putea schimba ceva.

– Deci, singură ai luat această decizie, da? Și eu, ce fac eu fără tine? La cine să mă gândesc ziua întreagă? Pe cine să îmbrățișez noaptea? Tu ai devenit sensul vieții mele, iar acum vrei să fugi. Asta nu o voi înțelege niciodată.

– Nu e vina ta, am mai spus-o. Eu nu mai pot. Nu pot să fiu alături de cineva știind că în inima mea este altcineva, acel cineva care era cu mult înaintea ta. Cel care m-a făcut să sufer înghețându-mi inima.

– Deci eram doar un obiect. Da?

– Nu, nu e așa. Credeam că voi uita de el, că dacă voi cunoaște pe altcineva, o să-l uit pentru totdeauna. Dar nu a fost așa. Cu cât te cunoșteam mai mult, cu atât înțelegeam că încep să te iubesc mai mult…

– Păi ce mai trebuie? Eu te iubesc, tu mă iubești. De ce nu putem fi împreună?

– Pentru că tu îmi aduci aminte de el. Pentru că îmi este frică că mă voi îndrăgosti iar și voi suferi. De asta și am decis să spun acum, și să nu aștept ca să te îndrăgostești de mine,.

– Târziu.

– Văd că e târziu.

     Se priveau în ochi și tăceau. Cu mâna o atinsese pe obraz, cu un deget trecuse peste buzele ei mari. Apoi se duse lent în păr și se juca. De parcă își lua rămas bun de la fiecare bucățică de corp ce cândva o sărutase sau o mângâiase. De parcă avea să înceapă o nouă viață pentru el, o viață în care ea nu este, în care nu va fi loc de iubire, nu va fi loc de regrete, nu va fi loc de nimic. A tras-o încet spre el, a îmbrățișat-o și i-a șoptit la ureche:

– Știi ce vreau acum cel mai mult?

– Vrei să nu ne despărțim?

– Nu. Deja ne-am despărțit. Tot ce vreau acum este ca inima mea să rămână la tine. Să ai grijă de ea pentru că tu ești cea pentru care merită cel mai mult să se zbată.

– Ce vorbești? Păstreaz-o la tine și ai grijă de ea. E foarte mare și bună. Ai grijă să nu înghețe ca a mea, să nu o lași să se facă rece pentru că nu vei putea niciodată iubi.

– Dacă va rămâne la mine, asta se va întâmpla. Știu precis. De asta am vrut să o las ție. Decât cu durere în piept, mai bine să înflorească la tine.

– Nu o pot lua. E a ta și mereu va fi.

– Bine. Cum zici.

– Dar, te rog, promite-mi că vei mai găsi pe altcineva să iubești așa cum mă iubești pe mine. Să te iubească, pentru că meriți.

– Și ce, crezi că fiecare fată o să fie ca tine? Eu nu cred.

– Deja tu decizi asta.

– Știu.

     Privind-o în ochi, a oftat adânc și încet dădea drumul mâinilor. Avea să fie ultima lor atingere. A pupat-o pe obraz, apoi brusc a sărutat-o pe buze.

– De ce ai făcut asta?

– Pentru că asta vroiam. Pentru că plec și nu mă vei mai vedea niciodată.

– Cum nicidată?!

– Simplu. Nu cred că ar fi o idee bună să te revăd. Nu voi putea niciodată să te salut ca pe un simplu cunoscut știind că mereu te sărutam când ne vedeam. Nu voi putea să te privesc în ochi altfel decât m-am deprins să te privesc. Nu voi putea să te văd cu altcineva.

– Dar eu vreau să te mai văd. Vreau să rămânem prieteni.

– Imposibil. Eu plec. O să-mi fie dor de tine!

A tăcut și privea cum el pleacă. Cu capul în jos, cu mâinile în buzunar, cu pașii mici se depărta de cea care avea să-i schimbe viața. Se ducea fără să întoarcă privirea. Lacrimile curgeau, tristețea pusese stăpânire pe inima lui. Fusese ultima dată când o văzuse pe ea și era ferm convins că nu ar dori să o revadă niciodată. Durerea ce o simțea era tipărită pe inima lui, asta încurcându-l să spere într-un viitor mai frumos.

Ajunsese acasă, se întinse pe patul ce-i părea atât de moale, atât de cald, atât de deosebit decât cum îl știa. Închisese ochii și plângea. Era ultima fată pe care avea să o iubească cu adevărat și ultima oară când a plâns. Era și pentru ultima dată când a simțit că trăiește.

Prin lumi diferite (Partea I)

       Era primăvară. Mergea pe aleea unde în serile în care se simțea singur și lipsit de speranță se plimba. Se așezaseră pe un scaun, privind în jur și trăgând aer în piept, își lăsase capul pe spate, mâinile și le întinsese în lateral pe marginea scaunului și privea printre înaltele vârfuri ale copacilor la cerul senin. Zgomotul ce venea din exterior amuțise complet, în urechi foșnind din când în când un curent de vânt ce parcă dorea să-i spună ceva, dar ezita mereu. Liniștea ce l-a copleșit fusese una atât de calmantă încât a închis ochii lăsând fanteziei sale bogate să își creeze propria lume în care doar el ar fi putut trăi, în care idealurile sunt oriunde, iar iubirea este cea care conduce lumea.

       Căzu într-o profundă alintare a naturii, încât timpul i se părea că trece atât de încet. Astfel putea admira orice secundă pe care o petrecea în lumea sa, era fericit pentru că nimeni nu o să-l înțeleagă că în acele câteva minute fericirea este cea care-i cucerise trupul. Să fi fost după cum și-ar dori, ar sta o veșnicie alături de cele mai frumoase amintiri, amintiri ce îl formau ca persoană , îi formau caracterul, îi dădeau speranțe către ceva mai bun. Dar nu e așa, și își dădea seama de asta. A deschis ochii, s-a ridicat în picioare și privea în jur. Fără multă ezitare, a început a face primii pași spre realitate. Realitate pe care o disprețuia pentru ceai ce este, cu toate că dorința de a trăi era una atât de intensă, încât era gata să suporte orice durere pentru a simți fericirea și dragostea.

       Timpul zburase repede, vara făcându-și deja apariția. Obiceiul de a se plimba pe alee nu și-l uitase și ca întotdeauna își recăpăta puterile după zile grele de muncă. Dar totul se schimbase când o văzuse pe ea, cea care avea să-l învețe și să-i arate cât de frumoasă este lumea atunci când cineva mereu îți este aproape. O văzuse pentru prima dată, iar caracterul său timid era mult prea mândru să se apropie de ea să o privească în ochi, să-i admirea zâmbetul. Îi plăcuse întratât încât începuse să o viseze nopțile, să se trezească cu ea în gând. Obosit de sentimentele fără răspuns, a decis ca următoarea zi să se apropie de ea, să o întrebe orice, să-i povestească totul despre ea, iar el, să asculte cu grijulie fiecare sunet, fiecare silabă, fiecare cuvânt de-al ei.

       Venise și ziua în care a dorit să își depășească limitele și, fiindcă era o fire melancolică, a rupt din grădină un trandafir roșu abia înflorit, i-a tăiat codița întratât ca să-l poată ține doar cu o mănă și a plecat la plimbare pe alee, acolo unde avea să se întâlnească cu ea. Drumul ce-l făcea în fiecare zi i se părea atât de diferit atunci, nu se mai gândea la scaunul ce-i permitea să plece dincolo de realitate, se gândea doar la ea, la ce să facă, la ce să-i spună. Zâmbetul nu-i lipsea de pe față, iar luciul ochilor era atât de puternic încât i se oglindeau razele de soare în ochii ce o căutau printre sutele de oameni ce erau în jurul lui.Și iată că o găsise pe ea, apropiindu-se pe la spate, ridică mâna încet către umărul ei pentru a o opri. Încet o atinsese cu două degete și se oprise. Ambii au stat în loc câteva secunde. Se întoarse către el. Ochii căprui îi erau atât de frumoși, că ar fi stat o viață să-i privească fără să-și spună vreun cuvânt, buzele mari îi atraseră atenția îndată încât uitaseră că are în mănă un trandafir roșu ca să i-l ofere pentru prima lor întâlnire. Își aminti cu greu de el. A privit în jos către mănă, a ridicat ochii în sus și i-a spus că floarea ce vrea să i-o ofere este doar o picătură de dragoste ce ar dori să o simtă reciproc. Ea a luat floarea, a mirosit-o, a zâmbit, a închis ochii și s-a apropiat de el pupându-l pe obraz. Aceasta fusese prima lor întâlnire, cea pe care avea să o țină minte ambii ca cele mai frumoase minute din viața lor.

© Ion Neagu

Promisiune

[…] Uneori seara, când deja somnul e la un pas de a mă doborâ, gândurile mi se împletesc formând din amintiri o pânză de imagini cu tine, imagini ce mă fac să mă simt singur. Simt încă acea stare pe care am avut-o după ce ne-am despărțit, acel frig și tremurici care mă caracterizau, dar în același timp, care mi-au format personalitatea. Nu am loc de regrete, nu am loc de speranțe, o să-mi țin promisiunea care ți-am dat-o până când voi ști că cea pentru care voi renunța la cuvintele mele, mă va face la fel de fericit cum m-ai făcut și tu.

Și totuși îmi lipsești uneori […]

Confuzie

De câtă fericire e nevoie pentru a te simți fericit?
De câtă dragoste e nevoie pentru a te simți iubit?
Câte bătăi de inimă trebuie pentru a simți că trăiești?
Câte minute să stăm împreună pentru a ști că iubești?

De câte sărutări e nevoie ca să mă satur
De buzele-ți moi, de pielea ta fină?
Cât să aștept visele realitate să devină?
Încă câtă durere trebuie să mai îndur?

Unde să mai caut ca să te găsesc?
Cât să mai zbor? Cât să mai plutesc?
Cât să mai suport acest trist dor?
Și-n final: Oare când o să mor?

Promisiuni deşarte

Pe cer cu privirea „Te iubesc” am scris,
Un loc în inima mea ţi-am propus,
O viaţă împreună fericiţi să fim.
Nu cer mult, vreau doar să ne iubim.

În nopţile reci, cuprins de singurătate
Gândurile de tine îmi sunt pline.
Mă trezesc în pat pătruns de pustietate
Şi-nţeleg că nu are cine să mă aline.

Am fost gata să renunţ la viaţă,
Să-ţi ofer inima mea cadou.
M-am ales cu lacrimi reci, de gheaţă,
M-am deprins cu glasul meu din ecou.

În vise-mi apari frumos îmbrăcată,
Zâmbeşti, mă priveşti, eşti fericită.
Îţi place să mă chinui, eşti obsedată.
Lasă-mă, te rog, ziua să te fac fericită!

Dă-mi voie de tine să mă ating,
Să zburăm pe nouri albi, de cristal,
În inimile noastre să nu fie frig
Ambii duşi să ne lăsăm de val.

Alegerea mea

Liniștea nopții uneori mă omoară
Îmi provoacă cele mai sumbre amintiri.
Încă mai simt și acum acele trăiri
Care nu mi-au făcut viața ușoară.

În față-mi stai și mă privești
Cu zâmbetul cucerești a mea inimă
(Nu știa atunci ce-i asta patimă)
Dar totuși ai ales să te oprești.

Ai decis să pleci, să fugi,
De dragostea mea ți-a fost frică.
Nimeni nu a dorit să-mi zică
Că viața avea să îmi distrugi.

Cu ochii în lacrimi în acea noapte
Ambii despre sfârșit vorbeam
E vina mea, prea tare te doream,
Prea mult îți vorbisem în șoapte.

Eu nu regret că singur am decis
Să fiu un cer fără de nouri,
Să fiu lipsit de mii de doruri;
Am ales pe dinăuntru să fiu ucis.

Pustiit de sentimente
Cu capul pe pernă încer să adorm.
Zi de zi recuperez în somn:
Retrăiesc acele momente.

Nu m-am oprit din mers nicicând
Și aștept din nou să pot zbura,
Aștept vântul ce mă va îndruma
Realitatea să nu o trăiesc în gând.

Dorințe visătoare

     Te uiți la ea. O privești fără să clipești și-ți dai seama că o dorești mai mult decât pe toate la un loc. Învârtești în minte milioane de idei, idei ce le-ai pune în practică cu prima ocazie. Ai apuca-o de mână, ai strânge-o un pic mai tare să-ți simtă intensitatea emoțiilor ce îți domină în acel moment corpul. Vrei să știi că o placi, că o vrei, că ai face tot ce ar zice doar ca să fie cu tine și să o faci fericită, dar nu poți, ești prea mândru să deschizi un pic gura să-i spui toate astea. Sau poate ești prea fricos și nu vrei să o pierzi, să nu-ți atragă atenția, să nu se uite la tine cu acei mici și jucăuși ochișori care privindu-te te face să vrei să trăiești, te face să crezi că poți zbura, că ești atotputernic? Dar nu faci asta. Ești cel care ești și trebuie să faci ceva ca să fii ceia ce vrei să fii. Nimic și nimeni în această mică dar suprapopulată lume nu te poate orbi să faci asta, dar totuși nu o faci. Cât de naiv și cât de visător ești. Coboară cu picioarele pe pământ, începe a învăța să mergi pe urmele celor care au trecut deja prin asta, învață din greșeli, apoi greșește singur ca să înțelegi pentru ce faci toate astea, să înțelegi că merită să mergi acolo pe unde nimeni nu a călcat și să lași urme, să fii fericit, să fii împlinit, să fii tu, cel care vrei și meriți să fii.

     Și iarăși o privești. Îi admiri buclele ce coboară îngrijit pe spate. Te-ai juca cu fiecare fir de păr dacă ți-ar da voie. L-ai mângâia fără oprire doar ca să o faci fericită. Ai mirosi părul și l-ai memora și ori de câte ori îți vei aduce aminte de ea, vei simți mirosul parfumului ei, ai simți atingerea imaginară ce ar fi fost.

     Și iarăși o privești. Te uiți la buzele ei. Buze mari, simetrice, mai mereu ude gata oricând de a fi sărutate. Iar momentul când singură și le udă e de-a dreptul unul excitant și provocător. Îți închipui cum le atingi, cum le strângi între ale tale buze, cum te mușcă până la limita durerii, dar nu ai dori să se oprească, pentru că nu-ți pasă, mori sau nu, ceia ce contează acum pentru tine e că este alături, că îi simți limba dulce și moale cum pătrunde în gura ta și se joacă de parcă ar dori să o cucerească, fiind una din părțile care abia așteaptă să fie cucerită, să aibă un stăpân ce le merită. Dar o lași. Îi dai voie să facă totul, să-ți muște chiar și limba dându-ți seama că nu vei putea vorbi câteva zile din cauza durerii.

     Și iarăși o privești. Stă departe de tine și încearcă să nu-ți atragă atenția. Dar simți, ceva în tine te face să simți că când tu nu o privești, ea se uită la tine și te admiră. Ai vrea să știi asta cu certitudine, dar când o privești iarăși, îți dai seama că e aceiași persoană care era câteva secunde în urmă, acea care își umedă buzele pentru a străluci și a le face atât de senzuale încât doar contopirea buzelor tale cu ale ei te-ar face fericit și împlinit.

     Și iarăși o privești. Te uiți la corpul ei. Te oprești la fiecare părticică a lui și-l admiri, o analizezi memorându-le și încerci în gând să o implici în o scenă de dragoste ce ar dura o veșnicie. E îmbrăcată elegant, așa cum îți place ție. O cămășuță roșie și un fluturaș la gât de culoare albă cu linii negre. Se asociază perfect cu bluzița neagră care stă strâns pe ea accentuându-i sânii pe care ai vrea să-i mângâi, să-i săruți, să te joci cu ei, cu amândoi odată. Îți închipui cum o săruți pe gât, cum e goală și o atingi cu limba pe pielea puțin tremurândă, dar moale și albă ca zăpada abia căzută. Săruți fiecare centimetru al corpului și uneori îl muști pentru ai provoca puțină durere ce amplifică plăcerea ajungând la apogeu.

     Și iarăși o privești. Scrii și o privești. Îți dai seama că ea e acea muză ce te face să stai cu pixul în mână și să descrii în cele mai mici detalii gândurile pline de sute de șoapte, mii de atingeri, milioane de sărutări, pline de dragoste, de pasiune, de eternitate.

     Și iar o privești și te privește și ea pe tine.