Prolog
Viața, în pratică, e lipsită de sens. Pentru a înțelege asta, e deajuns să îți dai seama că exiști și că ceia ce gândești îți crează lumea exterioară. Nu e nevoie să citești multe cărți ce aparțin domeniului psihologiei sau filozofiei pentru a ajunge la așa concluzie, ci trebuie doar să te privești pe tine însuți și să îți analizezi activitățile care le faci zi de zi. Lumea în care trăim, oamenii ce ne înconjoară, părerea lor despre tine, părerea ta despre ei, totul, absolut totul depinde de faptul cum interpretezi tu realitatea.
Partea I (Timpul)
Pe peretele din casă atârnă un ceas vechi, zgomotos atunci când e liniște. Tic-tac-ul monoton a devenit deja unul deranjant și mă stresează într-atât încât să mă uit la el și să vreau să-i zic să tacă, să se oprească pentru câteva minute să îmi dea pace să mă odihnesc. Îmi dau seama că e imposibil să mă asculte și să se oprească, nu-i nimic, găsesc o soluție mai bună. Mă ridic de pe pat, ies afară, scot țigările din buzunar, aprind una, mă așez pe scaunul din fața casei și mă opresc din a mă gândi la ceva.
E unul din acele momente în care lumea se oprește din a mai face ceva, în care pământul nu se mai mișcă, iar eu… și eu stau. Nici un gând nu-mi vine, nici o idee, nici o amintire nu mă face trist sau fericit. S-a terminat. Ultimul fum îl exprir lung și amar. E ultima răsuflare din acele câteva minute de pauză și asta mă întristează.
Mă întorc înapoi în casă. Mă întind pe patul din mijlocul camerei, întorc capul pe-o parte și iar liniște… apoi iar aud ceasul. Încep să număr bătăile lui, dar nu mi-a trebuit mult ca să adorm.
Ion Neagu 