Față în față cu mine (II)

Partea II (Amintiri)

        Lângă patul pe care dorm, este un dulap. Nu prea vechi, dar nici atât de nou ca să fie încăpător sau să se combine cu culorile ce predomină în cameră. În unul din sertare stau niște poze, poze personale aruncate demult acolo. Sunt eu în ele, încă de când eram mic și nu mă țin minte, când am mai crescut puțin și dinții de lapte deja căzuseră, puțin mai mare, când am primit cadou o bicicletă. Toate sunt atât de plăcute când le privesc, îmi amintesc de faptul că și eu exist, că și eu pot trăi ca orșicare, că și eu pot avea tot ce-mi doresc. În ochii acelui mic copil strălucește speranța, strălucesc visele care aveau să devină realitate, precum și visele care avea să se spulbere odată cu vârsta. Zâmbetul de atunci era unul sincer. Păcat că nu-mi aduc aminte ce anume gândeam, mi-i interesant. Pe rând le privesc și zâmbesc peste câteva secunde după ce-mi amintesc cu succes împrejurimile în care a fost făcută poza.

        Le termin de privit. Le așez frumos în ordinea cronologică, deschid sertarul, le pun atent înapoi, închid sertarul și zâmbind, mă întind pe pat, cu mândrie în suflet țin ochii deschiși să nu adorm pentru a savura plăcerea.

Copilărie

Atât de întunecat e afară
Și-i frig, și-i ceață, și plouă.
Pe gene sclipesc picături de rouă –
Sunt lacrimi ce în jos zboară.

Vise și dorințe fără șanse de-mplinire,
Zbierături și strigăte, și-un glas de copil,
Strigă și plânge, predestinat spre pierire,
Apoi tace, se-aud pașii și pleacă-n azil.

Îi e dor de dorul de casă, de-al său pat,
De liniște și soare, de luceferii nopții.
Căzut în genunchi, lăsat în voia sorții
Lasă capul în jos, rămâne nemișcat.

Îmi imaginez în gânduri scena perfectă:
Fără milă îl las încet să moară.
Îl voi ține minte, chiar dacă o să doară,
Libertatea-i ofer de lumea defectă.

Acum el e vis, e un gând sau câteva șoapte
Spuse sub clar de lună în fiecare noapte,
Un nor plutitor încărcat de picături de ploaie
Ce cad pe pământ, se-amestecă și curg șiroaie.